Împreunarea inter-eco

Din categoria "odiseea continuă", voiam să remarc numai câteva aspecte. Menţionez de la început că ele au legătură cu sexul, însă pe alocuri doar o conexiune vagă ori una indirectă.

Figurează totuşi şi-o legătură directă şi precisă cu sexul, însă numai una. Anume în care viitoarea mă-mică - a unei fiinţe foarte mici, neajutorate şi potenţial deosebit de enervante cu cerinţele ei continue şi urlătoare, actuală purtătoare de produs al concepţiei în plină dezvoltare internă, susţinut şi asistat de producţia hormonală masivă care pentru purtător se traduce în nervi, stresuri şi grăsimi (preferabil grăsimi din alea bune şi hrănitoare, nu d-alea rele şi nefolositoare) - îşi aduce aminte să le povestească celor care se temeau că dânsa n-ar fi cunoscut, micuţa, trebuinciosul mădular, de trauma împerecherii între ecografii.

Pe de o parte, vorba aia, ochii văd, inima cere şi practic doreşti deschis să te pui pe fapte şi pe partener. Pe de altă parte, odată călare pe acesta ori alăturea, în orice caz cumva interconectaţi, te trezeşti că poate nu e bine, că poate deranjezi fiinţa mică. Poate doarme şi tu o trezeşti precum barbarii (imaginaţi-vă că dormiţi de prânz, după o masă copioasă şi deodată vin unii hotărâţi să deschidă uşa camerei voastre folosind berbecul, ca la razbel, nu clanţa!, brrr... ) ori poate tocmai ce se străduia să-şi formeze şi degetul mare de la picioruşul stâng când tu, mă-sa, ce te-ai gândit? Că în loc s-ajuţi, să laşi omu' mic să-şi vadă de treaba lui, tu mai bine te duci în dormitor să te distrezi cu unu pentru care, până la proba contrară, când va trebui să dea dovadă de afecţiune şi răbdare şi când îl va căra în cârcă şi-i va cumpăra jucării şi-i va da bomboane şi va face tot felul de strâmbături ridicole menite să-l facă pe omuşor să se dea cu fundu' de podea de hlizeală, micul bebe n-ar putea băga mâna-n foc că e tac-su şi-atunci situaţia îi pute profund. Ca să nu mai zic că pentru a băga mâna-n foc trebuie întâi să aibă mână şi-atunci, vai, revenim la stresul anterior în care tu te întrebi dacă nu faci rău, dacă nu strici, dacă nu dăunează. Se duce naibii cheful, dar e bine că bărbaţii au fost dotaţi cu un egoism de rasă superioară şi atunci radarul lor intern pur şi simplu n-are acoperire periferică. Ceea ce înseamnă că, atâta timp cât se află la căldura interiorului tău cald şi ud, pur şi simplu nu detectează dispariţia bruscă a dorinţei, ba chiar înlocuirea ei cu revoltă, cu spaimă şi cu rugăciuni de terminare abruptă.

Evident, o mamă din asta nevropată se va decide, la o adică, să-şi înfrâneze desfrâiele sexuale. Măcar până la următoarea ecografie, când nenea medicul o va linişti şi îi va scrie pe reţetă că se poate regula liniştită. Pe moment, va fi bine. Când însă mădularul îşi va face apariţia zâmbitor şi pus pe şotii, mama o va da dracului de reţetă şi se va nevroza din nou. Desigur, femeile care n-au un istoric isterico-paranoid n-au de ce să-şi facă griji, pentru că ele şi partenerii lor vor duce sarcina la capăt atât cu copil sănătos cât şi cu organe sexuale fericite de către posesori, cu o frecvenţă constantă.

Însă dintre toate, un aspect e cel mai prost. Şi anume că atunci când e să-ţi meargă de-a-ndoaselea, totul în jur se pune de acord. Deci după ce că ţi-ai dori dar ţi-e frică şi-atunci alegi varianta în care respingi voluntar apropierea fizică a partenerul excitat, mintea lucreză şi ea în defavoarea ta. Şi te trezeşti visând, la propriu, tot felul de zbenguieli şi zici că gata, ţi-a venit curaju' la loc. Te-azvârli deci cutezătoare peste sfredel şi, când să sfredelească, tu iaraşi pici pe gânduri: o fi sau n-o fi certificat ISO? Deci, vise plăcute şi de data asta, pa, la revedere!

Deci, vedeţi, are legătură şi cu sexul. Şi acum, că ne-am liniştit, pot să vă împărtăşesc o vorbă de-a lu' socră-miu. Când erau copiii lui mici şi-ncăpăţânaţi se pare că nu doreau a se supune voinţei paterne. Mucoşii simţeau nevoia de explicaţii elaborate pentru a trece la acţiuni concrete de tipul culcare, mâncat, somn, şters la fund de unul singur ori încheiat şireturile. Tatăl, răbdător, încercă una-două strategii de convingere pe cale amiabilă. Când s-a lămurit el că ţâncii se-mpotrivesc cu îndârjire sfaturilor înţelepte, tatăl a găsit o demonstraţie validă de care să se-agaţe: "Tacă-ţi gura, că eu am fost ca tine, tu n-ai fost ca mine!".

Am reţinut fraza (n-a fost nevoie să mă chinui, socrul încă o foloseşte, uitând că micuţii lui nătângi sunt de-acuma bărbaţi pe la casele lor, cu ambiţii şi orgolii personale, dar, vorba americanului, whatever...) pentru că mi s-a părut că poate face casă bună cu o sumedenie de contexte. Nu-i musai să fie vorba de-o diferenţă de vârstă, ci o diferenţă de experienţă. Cum ar veni, elevul trebuie să asculte de la profesor cum se rezolvă cutare exerciţiu pentru că, nimic mai simplu, profesorul l-a rezolvat deja. Pe acelaşi principiu ar trebui să funcţioneze şi ideea conform căreia nu e cazul să reinventăm roata. Cert e însă altceva. Că mi-aduc aminte acut de vorba asta ori de câte ori în jurul meu - şi din nefericire se-ntâmplă din ce în ce mai des - oameni necăsătoriţi şi care nu-s părinţi (nici măcar în devenire) slobozesc cu graţie o mie şi una de prăpăstii peste capul meu şi-al soţului. Adică ce tragedie va deveni viaţa noastră, cum ne vom transforma amândoi din nişte oameni normali, cu hobby-uri şi pasiuni, în nişte pârliţi de schimbători de scutece şi nimic mai mult, cum n-o să mai avem viaţă (am citat şi apropo, fraza asta e preferata mea!) şi cum, în fine, probabil vom divorţa curând pentru că nu ne vom mai suporta, iar micuţul va fi dezorientat pentru că ambele perechi de bunici vor trage de el, care să-l găzduiască mai întâi. Ei ştiu asta pentru că sunt mai deştepţi, nu pentru că, vorba aia, "au fost ca noi". Oare nu există nici o lume paralelă în care să-ţi poţi gratula prietenii cu apelative gen "boule şi dobitocule" şi nimeni să nu se necăjească, la sfârşit?!