Limba de lemn

Cînd eram la facultate, aveam o colegă care era, mental, stagnată prin anii ’70-’80 ai secolului trecut. Cum deschidea gura la vreun seminar ieşeau numai “eroi între eroi”, “imenşi patrioţi” şi “demni fii ai neamului”.

Cînd eram la facultate, aveam o colegă care era, mental, stagnată prin anii ’70-’80 ai secolului trecut. Cum deschidea gura la vreun seminar ieşeau numai “eroi între eroi”, “imenşi patrioţi” şi “demni fii ai neamului”. Era o fericită combinaţie între Cîntarea României şi programul de două ore, de la TVR, de pe vremea lui Nicolae Ceauşescu.

Eu mă credeam şmecher şi o luam peste picior de fiecare dată cînd deschidea gura de faţă cu colegii. O “compătimeam” că s-a desfiinţat academia de partid Ştefan Gheorghiu şi îi spuneam că ar fi făcut o carieră glorioasă în CC al UTC. Mă privea cu ură şi simţeam că mi-ar fi ars cu multă plăcere un topor în cap dacă ar fi avut posibilitatea să o facă.

O bere

Aveam un curs de istorie  contemporană românească şi Maria, aşa îi spunea comiţătoarei de şabloane, făcuse un referat despre Iuliu Maniu. Şeful interbelic al ţărăniştilor devenise în viziunea colegei mele un fel de Ceauşescu, era “cel mai iubit fiu al Ardealului” şi măreţ conducător. M-am ridicat şi i-am spus că Maniu, care era un om de bun-simţ, ar fi roşit, ba chiar s-ar fi făcut mov de ruşine dacă ar fi auzit ce poate să spună cineva despre el, la modul ăla ditirambic. Profesorul, un om de treabă, cu gusturi destul de rafinate, mi-a dat dreptate şi a pus-o pe Maria să refacă referatul pînă săptămîna următoare, folosind un ton neutru. Cînd s-a terminat cursul, Maria a venit după mine pe culoar şi, cu o mutră care nu prevestea nimic bun, mi-a zis că “trebuie să stăm de vorbă serios”.

Fără să mă sperii, am invitat-o la o bere la subsolul facultăţii, unde aveam un băruleţ, care între timp s-a desfiinţat. În timp ce sorbeam din sticlă, ea mi-a reproşat că o persecut şi că vrea să încetez cu ironiile la adresa ei. I-am mai repetat ce părere aveam despre ea, i-am spus că mă face să mă întorc în timp înainte de decembrie 1989. Ea mi-a replicat că ştie că e patetică, dar îşi asumă rolul, fiindcă aşa simte. Mi-a declarat că îi iubeşte sincer pe Ştefan cel Mare şi Sfînt, Mihai Viteazul, Brâncoveanu şi alţi martiri ai neamului. I-am declarat că, în viziunea mea, patriotismul nu se clamează şi nu se trîmbiţează prin fraze sforăitoare, ci se dovedeşte.

Luîndu-ne cu vorba, topisem vreo trei beri de căciulă, iar Maria se ameţise binişor. Îmi spunea că iniţial, cînd ne văzusem primele dăţi, mă plăcuse, dar că îi produsesem o imensă dezamăgire cînd începusem să-i fac praf, sistematic, zicerile academice. Ca să nu îi fac o impresie şi mai proastă începusem să o mîngîi cătinel pe picioare. Ajutat de băutură ajunsesem la concluzia că nu arăta chiar rău (era înăltuţă, blondă cu ochi verzi) şi că pot face abstracţie de tîmpeniile pe care le scoate pe gură. Cu tupeu, am invitat-o la mine acasă să-i arăt, bineînţeles, colecţia mea de cărţi de istorie publicate în perioada interbelică. În mod surprinzător, a acceptat şi am plecat de mînuţă înspre domiciliul meu, aflat destul de aproape. În faţa porţii de la blocul meu deja ne sărutam. Nu am pierdut prea mult timp cu preludiul. Din hol am ajuns direct în pat, unde am trecut la acţiune. Fără urmă de timiditate s-a cocoţat deasupra mea şi, ca să folosesc un şablon care părea de-al ei, m-a “posedat sălbatic”. Am făcut dragoste de trei ori înainte să adormim mulţumiţi şi îmbrăţişaţi.

De dimineaţă, m-am trezit cu o senzaţie foarte plăcută. Încă dormitam cînd a început să mă felaţioneze uşurel. Pe măsură ce mă dezmeticeam, ea înteţea ritmul acţiunii. A încetat atunci cînd am ejaculat ca un vulcan, scoţînd un răcnet de porc înjunghiat. M-a lăsat într-o stare de beatitudine şi s-a dus să se spele pe dinţi. Cînd s-a întors nu am putut să mă abţin şi mi-a scăpat fraza: “Da’ catifelată limbă de lemn mai ai!”. S-a uitat cumplit la mine şi mi-a spus: “Iar faci ironii de doi bani, porcule!”. S-a împachetat rapid şi a plecat fără să spună măcar la revedere. La facultate, unde ne-am revăzut peste cîteva zile, se făcea că mă ignoră. În următorii doi ani, cît am mai fost colegi, nu mi-a mai adresat nici un cuvînt. E adevărat, nici eu nu am mai spus nimic atunci cînd spunea tîmpenii patriotarde. După ce am terminat facultatea, la cîţiva ani, am auzit că Maria a ajuns femeie politică în judeţul de cîmpie din care se trăgea, că a fost aleasă consilier judeţean. De aici am tras concluzia că există totuşi unii care îi apreciază discursurile tembele.