Moartea căprioarei

Pe Ina o cunoscusem atunci când eram în primul an de facultate. Era cu doi ani mai mică decât mine, avea doar 17. Semăna foarte bine cu o căprioară, avea ochi mari şi umezi, era slabă şi roşcată natural. Citea poezie şi spunea poveşti sensibile şi parabole. Nu mai ştiu cu ce texte îi făcusem capul mare, dar a cedat destul de greu, după ce i-am făcut curte vreo lună şi jumătate.

Pe Ina o cunoscusem atunci când eram în primul an de facultate. Era cu doi ani mai mică decât mine, avea doar 17. Semăna foarte bine cu o căprioară, avea ochi mari şi umezi, era slabă şi roşcată natural. Citea poezie şi spunea poveşti sensibile şi parabole. Nu mai ştiu cu ce texte îi făcusem capul mare, dar a cedat destul de greu, după ce i-am făcut curte vreo lună şi jumătate.

Nu am fost primul bărbat al ei, mai avusese experienţe sexuale, dar avea aşa un aer inocent, încât spuneai că trebuie să fie o vestală, ceva. Se pregătea să dea la facultate, la Litere, şi părinţii ei o obligau să tocească diverse porcării, aşa că ne puteam vedea pe termen limitat vreo oră-două la mine acasă, în serile din timpul zilelor lucrătoare. Doar sâmbăta putea să tragă de timp până pe la unu noaptea, pretextând că merge cu cine ştie ce colege la discotecă. Mie îmi convenea tipul ăsta de relaţie, aveam timp berechet să mă mai îmbârlig şi cu altele. Îmi plăcea la nebunie că băga o privire foarte pură când mă felaţiona încetişor şi că nu scotea din ea niciodată vreo vorbă porcoasă. Toată povestea de atunci s-a încheiat pe căi naturale. Familia, la origine ardelenească, a decis să o dea la studii înalte la Cluj, fiindcă, ziceau ei, se face şcoală mai serioasă acolo şi, presupuneam eu, se intră mai uşor (pe vremea aia era un titlu de glorie să faci o facultate de stat). Am mai văzut-o destul de sporadic în următorii ani, când am mai avut drum în oraşul unde, pe atunci, primarul Gheorghe Funar văruia totul în tricolor sau în vacanţe, când eram şi eu, şi ea în Bucureşti. La un moment dat, legătura s-a rupt pur şi simplu. Nu ne-am mai sunat. Din când în când, destul de rar, o mai visam şi a doua zi mă întrebam ce s-o fi ales de ea. Curiozitatea nu era chiar atât de mare, încât să investighez ce, unde şi cum a ajuns.

Anul trecut, spre sfârşit, Dănuţ, un prieten de-al meu care lucra la o firmă de turism, m-a invitat la ziua lui. Îşi chemase şi o parte din colegi şi, bineînţeles, patroana. Amicul meu era arivist, aşa că îmi spunea că de ceva vreme e obligat să facă frumos în faţa “sacului cu untură care e şefa”, sperând să obţină o mărire substanţială de salariu, ba chiar să capete organizarea unor excursii cu destinaţie exotică, după care jinduiau toţi colegii lui. Femeia-manager s-a lăsat aşteptată destul de mult. Pe la unsprezece şi ceva a descins o măgăoaie, cu o claie vopsită blond-violent în cap, căreia amicul meu, cu gesturi de valent dresat la un hotel de cinci stele, i-a luat parpalacul. Drept mulţumire, a căpătat un brânci în spate şi zicerea: “Mersi, bă! Ai învăţat să te comporţi cu o doamnă, mânca-mi-ai p…a!”.

Camaradul Dănuţ a plimbat ursul la propriu cu un aer fals-onorat că i-a trecut aia pragul şi s-a apucat să o prezinte pe rând tuturor invitaţilor. Ajunsă în dreptul meu, doamna respectivă a expectorat: “Bă! Nu te-ai schimbat deloc!”.

Nu am percutat de unde până unde mă ştie personajul, dar am lăsat-o aşa cum a căzut, fiindcă vrăjeam o fată care plimba turişti în Ţara Galilor. Poveştile ei despre castele şi români care fură prosoapele şi scrumierele din hotel erau bruiate serios de vocea “şefei”, care aproape zbiera chestii de genul: “I-am spus arabului! Te bag în p…a mă-tii cât eşti tu de mare tour-operator. Dacă nu faci opeul acum, te dau afară din România!”. O parte din angajaţi râdea scremut-voios la tot felul de poveşti stupide, să nu se supere marele om de afaceri. Tonul creştea în intensitate pe măsură ce animalul golea pahar după pahar cu whisky.

M-am uitat mai cu atenţie la emiţătoarea de grohăituri ascuţite şi am avut o străfulgerare. Privirea, dar şi unele trăsături nemodificate substanţial îmi aduceau aminte de cineva. M-am apropiat, am tras-o discret de un cot şi am întrebat-o: “Ina, cumva?”.

Mi-a răspuns: “Da’ cine credeai, bă?”. Şi, mai încet, complice: “Hă, hă, ne f... ca chiorii, eram tineri!”.

Mai târziu, după alte pahare şi după ce devenise absolut incoerentă, i-a ordonat sărbătoritului să o ducă acasă, pe motiv că băuse. La plecare, mi-a întins o carte de vizită fistichie şi mi-a făcut complice cu ochiul.

Am rămas căzut într-o mare cugetare. La început m-am gândit că a murit căprioara, ca în poezia lui Labiş. Apoi am devenit mai pragmatic. Mi-a trecut prin cap un cântec al lui Mărgineanu, pe care l-am parafrazat: căprioara n-a murit, căprioara s-a transformat în elefant beat. Am continuat să mă dau la ghida prin Ţara Galilor, care mi-a povestit ce oribil se poartă Ina cu salariaţii şi că ei îi vorbeşte cu “fă”, considerent pentru care o să fugă cu prima ocazie la altă firmă.