Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Pe "doamna Flori" o cunoscusem acum vreo trei ani. Veneam de la Madrid, cu o cursă low-cost, după o vacanţă scurtă în Spania. Mă plasasem cu scaunul lângă o cucoană de circa 40 de ani, vopsită roşcat, "niţel corpolentă", cu aur destul de mult pe ea. Până să ajungem la destinaţie, îmi povestise toată viaţa ei, de care era destul de mulţumită. Era deosebit de volubilă. Am aflat că are un soţ, domnul Nelu, care lucrează în Spania în construcţii, contra 8 euro pe oră. Ea stătea în România cu cei doi copii adolescenţi, pe care-i creştea din scurt şi avea un fel de magazin sătesc într-o zonă apropiată de Bucureşti.
REVEDEREA
Ajunşi la Băneasa, am ajutat-o să îşi care traistele cât nişte porci, pline de marafeturi, până la ieşirea din aeroport, unde o aştepta un cumnat posesor de BMW luat la mâna a noua. Înainte să ne despărţim, am făcut un schimb de numere de telefon, "pentru orice eventualitate".
Aproape că uitasem de ea, când, după trei săptămâni, m-a sunat. Voia să-l "dea la ziar" pe primarul comunei în care locuia, fiindcă îi dăduse o amendă pentru că îi lăsa pe săteni să bea în magazin, fără să aibă autorizaţie de cârciumă. În contrapartidă, ea strânsese dovezi că onorabilul edil făcuse scamatorii cu returnări de terenuri şi trecerea unora din extravilan în intravilan. I-am dat întâlnire la un băruleţ din centru, unde mai trebuia să mă văd cu nişte amici jurnalişti de la o altă publicaţie.
Când a apărut, era machiată destul de strident şi avea un mini negru, de piele, de sub care se iveau picioarele ei destul de groase. Mi-a prezentat cazul, după care a căscat gura la discuţiunile "politico-social-culturale" pe care le purtam, destul de aberant, cu prietenii mei. Estimp, a băut, ca fetele, Campari-Orange. Când au dispărut colegii de breaslă era destul de veselă. Mi-a declarat că îi place să stea cu "oameni intelectuali" şi să mai vadă un "local civilizat". Era plictisită de "ţărănoi" care ascultă manele, se îmbată lână sau se iau la omor între ei pe motiv de datorii vechi.
Pe chestia asta am început să o pipăi pe picioare şi, după puţin timp, am invitat-o la mine să-i arăt, bineînţeles, o colecţie de albume de artă.
RECESIUNEA
În patul domniei mele s-a comportat exemplar şi a vorbit excitant-porcos. La sfârşitul primului act, a mărturisit că nu o interesa prea tare conflictul cu primarul. Acolo, în satul în care stătea, nu risca să se încurce cu nimeni, era o comunitate mică şi s-ar fi aflat. Cu domnul Nelu se vedea rar, de Sărbători, şi nu prea mai "avusese contacte". În plus, soţul nu prea dădea semne de virilitate în prezenţa ei, de unde ea dedusese că mai are pe cineva "la Spania".
De dimineaţă am stabilit să ne vedem cam la două-trei săptămâni, când ea venea după marfă la Bucureşti şi putea pretexta că rămâne peste noapte la o fostă colegă de liceu, devenită orăşeancă printr-o combinaţie matrimonială.
Nu-mi displăcea ideea să am o relaţie fără obligaţii cu o femeie în faţa căreia puteam să mă dau mare. Am continuat să ne vedem din când în când, până la începutul acestui an. De fiecare dată când ne vedeam o duceam în locuri decent-arătoase unde luam câteva sticle de vin şi ceva de mâncare mai special. Vedeam că îi place şi că se arată impresionată de cârciumile în care o transportam.
Dispărea vara câte o lună şi jumătate, când se ducea să îşi facă vacanţa la bărbatul legal, dar mă căuta când se întorcea. Îmi aducea întotdeauna după un drum iberic trei sticle de vin roşu sec spaniolesc, despre care ştia că îmi place. Nu a mai ştiut cum să-mi mulţumească atunci când am făcut rost de un loc în cămin pentru fata ei, intrată la o facultate de stat, dar cu taxă.
De prin toamna trecută, însă, devenise destul de îngrijorată. Pe motiv de criză, vânzările scăzuseră destul de mult la magazin. Nelu nu prea mai trimitea bani din Spania, fiindcă recesiunea îl făcuse să nu prea mai aibă comenzi de lucrări. În octombrie s-a produs un mic dezastru, când a aflat de la un consătean că onorabilul constructor se încurcase cu o spanioloaică bătrâioară care-l întreţinea, dar nu voia să îi şi sponsorizeze familia de acasă.
Ne-am întâlnit ultima oară pe la sfârşitul lui ianuarie. Cum m-a văzut, a spus: "Hai mai bine să nu mai spargem bani în oraş! Mergem direct la tine şi îmi dai cât ai fi cheltuit dacă ieşeam undeva". I-am replicat ceva de genul: "Nu mai sunt aşa de tânăr şi nici nu am ajuns aşa de bătrân să plătesc femei!". Şi-a adus aminte brusc că mai trebuie să ajungă la o rubedenie din Bucureşti. De atunci nu a mai dat nici un semn de viaţă.
