Soţia perfectă

Între chiftele, sex şi antren

Într-o bună zi, cum stătea ea aşa de dimineaţă cu cafeaua caldă şi tutunu-n dinţi, vine un coleg şi-o abordează plin de compansiune. Se arată imediat interesat de soarta zâmbetului tâmp pe care de obicei îl afişa încă de luni dimineaţă. Zâmbetul lipsea, de unde şi prelingerea colţurilor gurii ei către gât în jos. Şi ochii goi. Era, ce-i drept, cam necăjită, după o răfuială casnică. În care partenerul, ca să-i curme graiul de la rădăcină, tuna limpede şi răspicat că, în definitiv, ea nici n-ar fi o soţie bună. Urmând ca asta să-i închidă gura.
Surprinzător sau nu, şi-a reţinut un pic sfâşierea sufletească, pentru a cere detalii. Un pic jenat, dar numai un pic, care pic era oricum umbrit de răbufnirea testosteronilor bărbatului din casă, şi poate şi niţel mirat de îndrăzneala, dar şi, nu-i aşa, de rezistenţa ei emoţională (s-ar fi aşteptat probabil ca replica s-o culce la pământ precum pe-o muscă moartă), îi relatează că, practic, ce face ea în afară de...? După ce povesteşte păţania ca o adevărată Şeherezadă, amabilul coleg o bate iar compătimitor pe umăr şi-o informează vesel că există o cale.


PORCĂRIE. Trebuie numai ca ea să se pătrundă de-o regulă esenţială în căsnicie pe care fie n-o cunoaşte, fie n-a aprofundat-o corespunzător. Desigur, în ignoranţa ei deja validată.
Regula spune că tabloul fericirii casnice presupune un mascul fericit şi o damă care să-l satisfacă. Şi anume, după cum urmează: în bucătărie să fie bună gospodină, în pat să fie amanta ideală şi în societate dama perfectă. Zâmbeşte către ea: vezi, nu-i aşa că-i simplu? Fireşte, nu are nici o importanţă dacă ea atinge sau nu standardele respective. Nu are, desigur, nici o importanţă de ce se ceartă cu soţul şi dacă s-au împăcat sau nu. Ideea e că bărbaţii sunt misogini şi nu se dezic nici în bucătărie, nici în pat, nici în societate!

Stuff by Anuşka: S-a stins lumina în capul meu

Partea 1. Consider deci că m-am tâmpit definitiv. Motivul care-mi tulbură intelectul şi care-mi deranjează toată aşezarea mentală cioplită cu greu prin educaţie riguroasă este că m-am convins că mă interesează toate rahaturile: dacă n-am în faţă o oală cu mizerii simt lipsa mirosului. Şi amuşinez. Iată, am fost plecată vreo cinci zile, cu trebi. Când, cu nervii ferfeniţă, după trei zile de conferinţe sforăitoare şi schimb de note "business focused", parcă voiam să mă joc cu jucăriile mele. Aşa că dintr-un "ţop" am fost la computer, căutând frenetic site-urile cu nerozii mondene. Şi vai, ce m-am mai bucurat. A fost ca şi cum aş fi mâncat mâncarea mea de-acasă, de la pachetul făcut de mama. Bolnav, nu?

Partea 2. Să vă vorbesc despre ce am văzut în ziare. De pildă că Mihaela Rădulescu divorţează. Ceea ce m-a şocat. Şi mi-a confirmat totodată că sunt plecată cu neuronii la plimbare, căci în mod firesc nu dau doi bani pe ce face doamna MR în viaţa dumneaei privată. Şi totuşi chestiunea m-a mişcat. Moment în care vreau să aduc în discuţie – pentru că pur şi simplu nu mă pot abţine – păţania grotească la care MR a fost recent expusă de nişte unii. Am numai câteva cuvinte care desigur sunt în acord cu opinia generală – acei "unii" sunt, să mă scuze, caz de analiză psihopatologică. Dânşii trebuie să caute repede a se trata la cap, în sensul că să şi-l pună la loc pe umeri, căci acum cred că le lipseşte cu desăvârşire. Bun. Am mai aflat că Luciu a născut, să-i fie de bine. Cică vrea să se înfometeze ca să slăbească. N-ai decât, madam, eşti liberă să mergi şi-n patru labe dacă te face fericită. Şi, în fine, am aflat că Ana Maria Prodan are de gând să pozeze încă mulţi ani în revistele pentru bărbaţi. În acest caz, dacă aş fi Inchiziţia în persoană, aş interzice revistele pentru bărbaţi. Sau pe AMP.