Steno 3

Tov. Engen Barbu: Profit de acest moment al discuţiilor pentru că sîntem pîndiţi, totuşi, să transformăm şedinţa, să-i dăm un aer puţin festiv, deşi aici cred eu că

Tov. Engen Barbu: Profit de acest moment al discuţiilor pentru că sîntem pîndiţi, totuşi, să transformăm şedinţa, să-i dăm un aer puţin festiv, deşi aici cred eu că, într-adevăr, trebuie să punem pe masă adevăratele probleme ale vieţii Uniunii Scriitorilor. Sigur că n-am să epuizez eu treaba asta. Eu sînt surprins de aceste pledoarii repetate care se fac întru susţinerea "tezelor din iulie", cum le-a numit un poet la noi în revistă, întrucît bănuiam că aceste lucruri acuma numai se repetau, fuseseră foarte de multă vreme spuse de secretarul general a partidului nostru, care, de fapt, ne cerea, cu ocazia acelei plenare, cu energie, să ne amintim de obligaţiile pe care le avem ca scriitori. Este uşor de observat că oameni foarte talentaţi. dintre care sînt foarte mulţi aici, cred chiar că cei mai talentaţi sînt cu toţii aici, îşi pun probleme hamletiene în ce priveşte partinitatea. Noi trăim de la 23 August 1944 într-o ţară guvernată de comunişti şi ni se pare, repet, straniu ca, din cînd în cînd, chiar la termene foarte lungi, să ni se reamintească ca în această ţară există realităţi care ar putea fi transformate în opere literare. Unii dintre noi au încercat cu mai mult sau cu mai puţin talent să facă acest lucru. Unii au reuşit foarte bine, şi pot să număr cîteva cărţi care vor rămîne peste vreme, transformînd aceste realităţi socialiste, cum le spunem noi, în literatura foarte bună. Alţii pot s-o facă, dar nu au curajul sau încă l-au încercat. Nu vreau să spun că nu vor. Eu aş vrea să vorbesc cu sinceritate şi fără să fac din profesiunea mea de credinţă ceva patetic şi care să sune aşa curios. Vreau să spun că niciodată scriitorimea română n-a fost ajutată în sensul politic, întîi, că în aceste timpuri. Vreau să vă amintesc că niciodată atîţia scriitori nu au partieipat la lucrarile efectiv de stat, nu au fost în Comitetul Central. Nu ştiu cîţi sîntem în Comitetul central, cîţi vom fi, dar vreau să spun că această încredere care ne-a fost oferită cu atîta generozitate de către partid trebuie răsplătită. Răsplătită în sensul... Nu este o operaţie negustorească: "Doamne, te-am ridicat la rangul de pair, să spunem, faci parte din cei 300 aleşi ai naţiunii şi dumneata trebuie să plăteşti asta cu opere literare".
Cred că este o obligaţie de onoare, aceasta se cere întîi faţă de popor, faţă de cei care ridică, cu destule greutăţi aceasta ţară şi noi ne dăm seama mai ales în ce condiţii politice se ridică, se edifică această ţară.
Mi s-a spus, eu nu am participat la această şedinţă, un poet spunea, se uita la tovarăşul Ceauşescu şi spunea: "Cum îmbătrîniţi, tovarăşe Ceauşescu!"65 Este emoţionant şi noi vedem cu toţii, citind numai ziarele, la ce efort extraordinar, ce voinţă nemaipomenită trebuie să aibă conducătorul statului nostru pentru a rezista unor presiuni pe care le cunoaştem foarte bine, pentru a fi astăzi într-un punct al ţării, pentru a primi ambasadori, care nu sînt toţi foarte amabili şi aşa mai departe. Eu nu vreau să fac un elogiu al conducătorului nostru, pentru că l-am făcut în seris de multe ori, vreau să ajung la altceva, la metoda sa de lucru. Se face aici, de către colegii noştri, un efort de a ne convinge pe noi, nu pe mine sau pe alţii care fae lucrul acesta fără să fie convinşi de alţii, de a fi invitaţi, de a fi îmbrînciţi în uzine şi pe ogoare, de a vedea ce se întîmplă în jur. Mi se pare că aceasta era o obligaţie elementară. Ştiau ce făceau scriitorii din trecut cînd mergeau cu traista din sat în sat pentru ca să lumineze poporul. Ne este nouă greu acuma, cu condiţiile pe care le avem, foarte mulţi avem maşini, să ajungem la uzine, pe care unii dintre noi nu le-au văzut în viaţa lor. Ne este greu să ajungem chiar pînă în Bucureşti, să deschidem o uşă de metal să vedem cum se toarnă oţelul? Pentru aceasta îţi trebuie o invitaţie specială, trebuiă o solicitare permanentă?
Acuma de ce se întîmplă ca literatura legată de realitătile socialiste să nu fie pusă în valoare? Eu nu vreau să acuz pe nimeni şi nu vreau să fac proces nimănui. Există mode literare, există un snobism, pe care-l cunoaştem cu toţii. A fost o vreme cînd toată lumea se uita ... , spunea un celebru scriitor, "lumina vine de la Răsărit"66. De acord, de acolo răsare soarele, acuma lumina vine de la Occident; niciodată nu ne uităm niţel mai aproape, totdeauna ne uităm departe de chestiunea aceasta. Poate lumina vine şi de aicea, din lşuntrul faptelor noastre, şi noi facem nişte fapte adorabile, cred eu. Am văzut, cu prilejul publicării acelor fotografii în "Scînteia" şi a jurnalelor care s-au dat la cinematografe în preajma aniversării partidului, cîte uzine s-au ridicat. Era înspămîntător, o pădure de uzine, nişte oraşe de care ... , să spunem oraşul Balş, de pildă, sau oraşul Slatina, pe care le-am văzut şi numai în urmă cu 20 de ani. Dacă dumneavoastră v-aţi închipui cum arată oraşul Slatina, avea un internat nenorocit de fete şi două uliţe pavate pe 20 m, n-ar mai fi nevoie de nici o propaganda şi, cred, de atîta patetism în ceea ce scriem. Este vorba de o realitate care există şi care nu trebuie demonstrată şi nu trebuie făcut atîta efort pentru a le arăta în scrisul nostru. Din nenorocire, critica pe care o avem – şi este o veche patimă a mea, o critică, de altfel, foarte bine pregătită, din punct de vedere intelectual nu am să-i reproşez nimic, dar o critică care crede despre ea însăşi că nu este interesantă şi nu este la gradul înalt al civilizaţiei mondiale dacă nu strîmbă din nas, să spunem, la o literatură legată de nişte realităţi care nu sînt chiar aşa de spectaculoase ca, ştiu eu, claustrarea unui individ într-o odaie de 4/4 m.
S-a pomenit aici despre cărţi care au fost uitate şi este adevărat. Vreau să vă spun, şi nu fac caz personal, dar pentru că sînt unul dintre mai puţinii care scriu despre realităţile socialiste, Editura "Cartea Românească" şi Editura "Eminescu" au reeditat două romane: Facerea lumii şi Şoseaua Nordului. Nu era vorba, evident, despre o chestiune foarte importantă acolo, decît de insurecţie şi de naţionalizare. Nu-mi amintesc să fi apărut măcar o consemnare în revistele noastre, care, cît ar fi fost de prost realizate, eu nu spun că sînt cărţi foarte bune, dar această tăcere, această pedeapsă... Şi nu este vorba numai de mine, e vorba şi de cărţile lui Mihale, (ale) lui Lăncrăjan, ale lui Pop Simion, ale lui Chiriţă, care au scris, şi pot să număr foarte multe cărţi. Să ştiţi că este foarte greu să scrii despre lucrurile acestea, este foarte greu, pentru că chiar scriitorul are o uşurinţă mai mare de a scrie despre intelectual, să spunem, pentru că el este mai întîi un intelectual, decît despre oamenii pe care efectiv trebuie să-i cunoască, să se împrietenească cu ei şi să reuşească, în cele din urmă, să-i descrie. Dar aceasta tăcere, această pedeapsă, care este mai teribilă decît toate, în jurul cărţilor, nu de partid, că nu sînt cărţi de partid, este o încercare de a arăta că, totuşi, lumea aceasta se face cu sudoare, cu sînge, aceste cărţi sînt pedepsite pentru că critica strîmbă din nas. Nu-i place criticii această categorie de literatură. Dar eu aş vrea, în afară de aceste lucruri, să punem şi nişte lucruri la punct, măcar să le enunţăm.
S-a spus aici că n-a existat viaţa de partid la Uniunea Scriitorilor. Lucrul poate fi constatat. Nu s-au făcut şedinţe decît foarte rar şi la un mod, aşa, prietenesc. Prietenia este un lucru foarte frumos, dar ar trebui dezbătute problemele efective ale Uniunii Scriitorilor. Nu ştiu dacă asociaţia aceasta de scriitori va rezolva toate problemele scriitoriceşti. Odată, cineva mă întreba pe mine cum aş vedea rezolvarea acestor probleme, ca să le spun aşa. Aici lucrurile sînt foarte diferenţiate. Există scriitori care, puţin puternici, mai puţin talentaţi, care vor să scrie şi care nu sînt ajutaţi. Nu sînt ajutaţi, în primul rînd, de lipsa lor de talent, nu sînt ajutaţi de lipsa de întelegere a redactorilor, care nu ştiu ce să le ceară, pentru că şi redactorii se orientează tot după mode şi nu vor să iscălească, aşa cum se iscaleşte în coada cărţilor, o carte mai slabă, vor să iscălească o carte foarte bună. Aceştia, într-adevăr, sînt nişte scriitori care trebuie ajutaţi cu mijloacele Uniunii Scriitorilor, adică să se cultive, să se ducă să facă documentări, dar sînt, în acelaşi timp, scriitori care nu vor să muncească efectiv. Există un parazitism şi la scriitori. Şi noi nu spunem lucrul acesta, îl evităm. De ce îl evităm? Eu vreau să vă amintesc că niciodată în viaţa unui scriitor nu au existat atîtea scandaluri, atîtea manifestări reprobabi1e. Aud nişte lucruri neplăcute, nu vreau să le amintesc aici, probabil le cunoaşteti cu toţii. Ce înseamnă aceasta, că există o stare de spirit neplăcută. O lipsă de educaţie comunistă, pentru că nu-mi amintesc, în urmă cu cîţiva ani, să fi venit la preşedintele Uniunii Scriitorilor un alt scriitor să meargă în patru labe şi să hîmîie ca cîinele ca să ia 1.000 lei împrumut. Acestea sînt lucruri degradante. Eu înţeleg că sînt anumiţi scriitori care au nevoie de această mie de lei; au copii, au familie şi foarte bine că-i ajutăm şi niciodată nu am auzit pe cineva de la partid sau din conducerea Uniunii Scriitorilor să spună: "Dom'le, nu daţi bani scriitorilor". Trebuie ajutaţi, unii au familii grele şi nu reuşesc să publice. Cred eu că sînt puţine reviste literare. Dar cred eu că nu aşa, cu ajutoare din acestea, se pot remedia situaţiile limită la scriitori. Am propus, în unele şedinţe, să se întemeieze nişte posturi în redacţie. S-a spus aici, tovarăşul Mihale a făcut o propunere, pe lîngă sindicate, pe lîngă - la învăţămînt, foarte mulţi au studiile terminate, au licenţă, dar nu vor să se ducă, nu vor să facă şi o meserie, este o ruşine. Erau doctori, erau scriitori medici, erau scriitori avocaţi, profesori. De ce este ruşinos să fii şi profesor şi scriitor. De ce este ruşinos să fii şi medic şi scriitor. Este un refuz.
Se crede că, într-adevăr, scrisul este o profesiune şi, la ora aceasta, cred eu, este foarte bine să fii profesionist, şi eu sînt aşa ceva, adică încerc să fiu. Se cere să citeşti foarte mult, să cunoşti o mulţime de lucruri. Dar sînt oameni care sînt la începutul carierei lor, care ar putea să ocupe ... De ce fuga aceasta de a primi, în mod onorabil, un salariu şi de a te întreţine şi de a-ţi face cultura? Ştim foarte bine cum şi-au făcut unii studiile: meditînd studenţi mai slabi sau elevi mai slabi. De ce cum avem 20 de ani ne ducem şi spunem că sîntem genii, declarăm cu trei prieteni laolaltă, atestat la mînă şi cu asta am rezolvat problema literară? Lucrurile acestea cred eu că nu aici, în prezenţa dumneavoastră, la şeful statului, se pot rezolva. Eu regret că le aduc în discuţie, dar ele sînt probleme reale, cred că pentru aceasta funcţionează Uniunea Scriitorilor: să dezbatem, la şedinţe de partid, aceste probleme. Cum să facem să găsim acele posturi, acele ocupaţii onorabile, care să scutească pe scriitori de lucruri neplăcute, de cerşetoria aceasta deghizată. Dar, eu repet, pentru unii, nu vorbesc de toţi scriitorii, în general, scriitorii muncesc, au şi greutăţi cu redactorii, cum s-a spus aici, cu Direcţia Presei, dar pentru scriitorii care vor efectiv să muneească ar trebui făcut ceva şi aceasta putem noi foarte bine să dezbatem la Uniunea Scriitorilor, nu trebuie să venim aici, în prezenţa dumneavoastră să spunem lucrurile acestea.
Eu aş putea să lungesc acest cuvînt al meu, dar am luat cuvîntul acuma pentru a enunţa nişte lucruri care pot fi dezbătute şi de colegii mei şi să găsim acele soluţii care să vă scutească pe dumneavoastră, care sînteţi foarte ocupat, de ele. Staţi toată ziua să vă preocupaţi ce se întîmplă la Uniunea Scriitorilor. Nu se întîmplă, în fond nimica: noi, cred eu, că nu există scriitor care să nu urmeze linia partidului. Este vorba de o încurajare a acelora care vor efectiv să scrie acele cărţi care trebuie să fie publicate de editurile noastre. Nu orice fel de cărţi. Aceasta s-a spus răspicat şi nu înţeleg de ce există nedumeriri în privinţa aceasta. Nu de acuma, nu din iulie cum s-a spus, s-a spus de foarte multă vreme. Tovarăşul Ceauşescu a spus, mi-aduc aminte, în urma cu cîţiva ani: "Vrem să prezentăm realitatea aşa cum este, cu toate greutăţile, cu toate ... ". Nu putem noi, nu avem acest curaj ca scriitori ... Sînt greutăţi, efectiv, sînt oameni obtuzi, care nu înţeleg, sînt condiţii materiale foarte grele care nu se pot depaşi, deocamdată. Dar nu putem să facem aceasta decît venind aici, ţinînd nişte discursuri foarte frumoase şi acasă văzîndu-ne de treabă?
Eu asta am avut de spus.


Tov. Adrian Paunescu: Îmi pare rău că încep prin a mă referi la antevorbitorii mei, dar o voi face pentru că, mi se pare, cu voinţă sau fără, şi tovarăşul Pop Simion şi tovarăşul Barbu au introdus în discuţie, după părerea mea, o diversiune. Şi anume, au transformat discuţia de idei, din nou, într-o discuţie personală. Fac această precizare pentru că mi se pare important, şi mi se pare că este într-adevăr, de la întîlnirea cu tovarăşul Ceauşescu, pentru prima oară a scriitorilor, cînd tovarăşul Ceauşescu venea în fruntea partidului, pînă astăzi nu mi se pare că a fost un moment mai important din punctul de vedere al existenţei noastre, mai onorabile şi mai demne.
Deci, mă despart de antevorbitorii mei, în ceea ce priveşte poziţia lor faţă de cîteva probleme, pentru că eu consider că toate aceste lucruri care, în unele cazuri sînt adevărate, şi ce a spus tovarăşul Pop Simion şi ce a spus tovarăşul Barbu, nu sînt în afara adevărului, dar cred că dumnealor au subliniat lucruri care sînt minore şi care sînt, în cele mai bune cazuri, efecte ale unei situaţii pe care abia ar trebui să o luăm în discuţie.
Tovarăşul Mihale a spus aici că, pentru dumnealui, totul este foarte clar şi cred că sînt mulţi scriitori în sală care sînt de acord că ar fi mai preferabil să fie mai clar în ceea ce scrie tovarăşul Mihale, că la dumnealui totul este foarte clar, dar nu prea se vede în operă, din punct de vedere artistic, aşa cum excelent a subliniat tovarăşul Baranga.
Eu cred că mai mult decît oricînd se pune astăzi, în ţara noastră, problema de a realiza o literatură palitică, o literatură într-un moment al istoriei naţianale,cînd este într-adevăr nevoie de literatură politică. Ceea ce cred că trebuie subliniat este că, la Cangresul al IX-lea şi la Cangresul al X-lea, tovarăşul Ceauşescu a vorbit despre literatură în nişte termeni pe care nici unul dintre scriitori nu putea să nu-i îmbrăţişeze. Spunea tavarăşul Ceauşeseu că este nevoie să îmbrăştişăm realitatea cu luminile şi umbrele ei.
În iulie, domnia sa s-a referit din nou la aceste documente ale Congresului şi a spus că, în privinţa literaturii, nu avem nimic nou de spus. Precizăm numai că trebuie să urmăm linia Congresului al IX-lea şi linia Congresului al X-lea.
Problemele mai dificile mi se pare că sînt problemele de educaţie şi, dacă este o problemă literară dificilă, ea decurge din caracterul pe care îl are, de cele mai multe ori, literatura, uneori nu momentan, şi uneori nu direct, şi anume, caracterul educativ. Pentru că trebuie subliniat că, în iulie, tavarăşul Ceauşescu nu a considerat că este necesar să se spună că este o problemă în literatura română aşa cum sînt, cum s-a spus şi cum s-a subliniat de atunci încoace, există probleme în ceea ce priveşte propaganda, în ceea ce priveşte educaţia.
Există, de asemenea, tendinţa, la unii oameni, şi la unii activişti, şi la unii scriitari, există deci această tendinţă, subliniată şi în organele de presă din străinătate, de a se spune că s-a schimbat caracterul politicii partidului nostru. Cred că, de asemenea, se spune, ţin bine minte, că tovarăşul Ceauşescu, ca conducător al naţiunii şi al partidului, a devenit mai dur, a devenit mai ... Dumneavoastră cunoaşteţi toate aceste lucruri, esenţa este că se vorbeşte despre o schimbare în politic a Partidului Comunist Român şi despre o ..., chiar dacă nu se spune, întoarcere la trecut, pentru că, mă rog, unii evită să spună aceasta, se spune că politica a devenit mai dură şi că se vorbeşte chiar despre un proces de "chinificare" al culturii române. Faptele, de cele mai multe ori, nu stau chiar aşa, dar cum caracterul unor acţiuni este dat, uneori, de excepţii, eu aş vrea, pentru că tovarăşul Ceauşescu a primit pe scriitori astăzi, să rog pe domnia sa ca să precizeze pentru noi toţi, aşa cum se aude că a făcut-o cu corespondentul ziarului "L'Express", esenţă acestor măsuri, aşa cum, răspunzîndu-se şi la întrebările puse de toţi scriitorii de faţă.

Tov. Eugen Barbu: Lucrurile sînt foarte clare.

Tov. Adrian Păunescu: Dar nu este nimic dacă se mai precizează încă o dată, nu?

Tov. Eugen Barbu: Dar este vorba de timpul tovarăşului Nicolae Ceauşescu.

Tov. Adrian Păunescu: Tovarăşul Barbu, nu vă ocupaţi dumneavoastră de timpul tovarăşului Ceauşescu.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Cînd apare şi partea a doua, publicăm în "Scînteia".

Tov. Paul Niculescu-Mizil: Integral, săptămîna viitoare.

Tov. Adrian Păunescu: Eu aş vrea să continui, şi anume că problema principală pe care cred eu că ar trebui să o - cum să spun – poziţia pe care trebuie să ne aflăm cu toţii este anume aceea că întreaga noastră naţiune trebuie să cunoască, şi aceasta este una dintre caracteristicile esenţiale ale documentelor din iulie, să cunoască politica Partidului Comunist Român, şi, mai ales, tinerele generaţii să cunoască această politică. Cred că este unul dintre lucrurile de bază pe care le-au subliniat, în iulie, documentele. Aceasta pentru că, de foarte multe ori, şi scriitorii şi cititorii sînt puşi în situaţia de a nu cunoaşte nici pe marxiştii din lume cum se cuvine, şi nici chiar documentele partidului nostru iar, uneori, noi nu cunoaştem politica de zi cu zi a partidului, şi cred că aici iar este un punct în care trebuie să se adune energiile tuturor. Să cunoaştem cu adevărat ce se întîmplă, să cunoaştem cu adevărat ce face partidul nostru, pentru a înţelege esenţa acestei politici.
Din păcate, felul cum a fost educată şi în şcoală generaţia mea şi felul cum se face aceasta încă în multe organe din presă, determină o idee, şi anume, că marxismul nu este un şir de necesităţi, ci un şir de restricţii. Sînt foarte mulţi care susţin că, de fiecare dată cînd se vorbeşte despre marxism se vorbeşte ca despre o nouă restricţie: să nu faci cutare, să nu faci eutare. Cred că este unul din punctele în care filozofii contemporani români şi scriitorii ar trebui să-şi aducă o contribuţie mai mare pentru a lămuri caracterul deschis al mersului ...


Tov. Nicolae Ceauşescu: Cred că ai adus prin aceasta, într-adevăr, o contribuţie originală la marxism. Este pentru prima oară cînd aud că cineva îşi închipuie marxismul ca (pe) un şir de restricţii.


Tov. Adrian Păunescu: Eu am subliniat o idee care circulă şi nu mi-am asumat această idee, nu am avut pretenţia să fiu original în ea, numai am spus că circulă şi că merită discutat caracterul deschis al marxismului, aşa cum se face, uneori, dar cred că nu suficient de subliniat.
Acum doi ani, la Cluj, tovarăşul Ceauşescu vorbea despre necesitatea ca să fie libertate pentru scriitori, dar să fie libertate pentru cenzură. Acuma eu vreau să subliniez că, în ultima vreme, cred că se impune săfie libertate numai pentru cenzură nu şi pentru scriitori. Pentru că eu sînt în situaţia de a vă spune, de a sublinia ceea ce foarte bine tovarăşul Baranga spune, ca şi cei mai importanţi scriitori ai noştri, şi am să dau numai cîteva nume: Eugen Jebeleanu, Geo Bogza, Marin Preda, Eugen Barbu, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Fanuş Neagu, Geo Dumitrescu, Dumitru Radu Popescu, au dificultăţi şi, uneori, dificultăţi mari în cîteva cazuri cu cenzură. Cred că acea teamă de răspundere despre care s-a vorbit există şi ea decurge din teama acestor oameni care opresc textele, de a-şi asuma răspunderea pentru unul sau altul dintre aceste texte. Mă dau şi pe mine exemplu pentru că...


Tov. Nicolae Ceauşescu: Mă mir că tovarăşul Barbu nu a avut curajul să spună că are dificultăţi. Probabil că a vorbit ca să-i iei apărarea? Eu îl ştiam mai îndrăzneţ pe Barbu, văd c...

Tov. Eugen Barbu: Am mai decăzut.

Tov. Adrian Păunescu: Pot să spun atunci ce mi se întîmplă mie, pentru că poate fi semnificativ. Eu ştiu că la toate, sau la unele din revistele noastre, se află oameni care pot răspunde de ceea ce fac. Eu vreau să vă spun, tovarăşe Ceauşescu, că, în ultima lună şi jumătate, mi s-au scos toate poeziile pe care le-am dat la "Tribuna", "Steaua", "Viaţa Românească", "Luceafărul", "Familia", "Contemporanul", "Ramuri" "Cronica" şi "Ateneu", adică în toată, sau aproape în toată presa noastră. Spun aceasta pentru că, sigur că unele din acele poezii merită discuţii şi poate nici nu trebuie să apară, unele din ele, dar faptul că mi s-au scos poezii din toată presa mă îngrijorează, mai ales că înainte de orice îmi recunosc doriţa de a fi un poet politic. Prin faptul că se încurajează deci libertate excesivă cenzurii, cred că este atins unul dintre termenii acelei ecuaţii cu care ne-a obişnuit Partidul Comunist Român, şi anume că, atunci cînd este vorba de libertate să fie şi responsabilitate şi este scăzută simţitor responsabilitatea autorilor, mai ales că eu cred că toţi scriitorii se bucură de creşterea rolului activiştilor în viaţa socială, pentru că toţi scriitorii buni se consideră activişti, şi cred că principalii activişti în domeniul literaturii şi culturii sînt scriitorii comunişti.
Este una dintre ideile pe care vreau să le subliniez, pentru că mi-e greu să-mi închipui că oricare dintre noii activişti sau oricare dintre activiştii care se ocupă de atîtea lucruri este mai priceput în ceea ce priveşte literatura comunistă, să zicem, decît scriitorii noştri vîrstnici, scriitorii noştri care au făcut asta de-a lungul întregii lor cariere, mai priceput decît Eugen Jebeleanu sau mai priceput decît Geo Dumitrescu, decît Zaharia Stancu, decît Eugen Barbu sau decît alţi scriitori, adică eu cred că, pentru a putea răspunde, uneori, cînd este cazul, de faptele noastre, trebuie să fim lăsaţi să facem faptele noastre, adică să nu mai fim cenzuraţi încă în momentul în care ne îndreptăm spre fapte. Spunea cineva că o maşină bună este o maşină care are o frînă bună. Şi cred că este un lucru foarte adevărat. Problema pentru cultura noastră acum este să nu aibă numai frînă. Adică, să putem să avem şi, din cînd în cînd, cînd este cazul, viteză.


Tov. Nicolae Ceauşescu: Sînt accidente foarte multe, şi este o măsură de apărare a vieţii oprirea vitezei.


Tov. Adrian Păunescu: Este adevărat, dar să nu stăm pe loc. Mergem ţncet, aşa cum am fost noi obişnuiţi, acesta este caracterul lent, dar sigur al evoluţiei noastre. Noi nu am făcut salturi spectaculoase, cum au rncut alte tari, salturi spectaculoase - nici în sus, nici în jos – şi am ajuns să cred într-un punct în care trebuie să mergem mai departe, adică, dacă trebuie să cer ştirbirea unei libertăţi, cred cătrebuie să fie ştirbită, cu puţin, nu cu foarte mult, libertatea cenzurii.
De altfel, vreau să spun, eu am fost plecat o perioadă în Statele Unite şi am putut să cercetez şi perioadele din urmă mai bine decît o făcusem mai înainte. Eu aş vrea să spun că constituie o mare bucurie pentru orice intelectual de stînga din lume felul cum a evoluat societatea românească, şi constituie un exemplu faptul că, în condiţii din cele mai grele, condiţii istorice foarte complicate, o societate poate să meargă înainte. De acolo mi-am dat seama că trebuie să vin în ţară şi că nu trebuie să spun decît ceea ce cred şi că nu trebuie să fac decît lucrurile care cred că slujesc şi pe ceilalţi. Îmi pare rău că tovarăşul Pop Simion vorbea de "Luceafărul" aşa cum vorbea: eu nu cred că "Luceafărul", mai ales în ultima vreme, este o revistă criticabilă, ca revistă de grup ş.a.m.d. Noi încercăm să facem acolo o revistă deschisă şi mai ales o revistă deschisă spre viaţă. Însă, de foarte multe ori, avem probleme cu spunerea adevărului despre lucrurile pe care le vedem. Adică, nu este convenabil ca din birou să ţi se dea telefon să ţi se spună: "Uite, faptul cutare v-aş ruga să-l scoateţi pentru că..." Dar noi am fost acolo şi am văzut că ... "- E, lasă, zice, ce este semnificativ aceasta?" "- Păi, este semnificativ, pentru că toţi oameni: spun aşa." "- Lasă, domnule, mergi mai departe, de ce să nu spunem noi numai lucruri bune?"67
Noi nu avem nici un alt învăţător în această privinţă decît partidul, adică partidul ne-a obişnuit să se spună adevărul despre întregul adevăr, iar cînd noi îl spunem, şi uneori poate într-adevăr să fie inoportun, cred că ar fi cazul să ni se spună că este inoportun şi nu că nu este adevărat. Adică, de pildă, noi făcut lucrurile acestea cu Reşiţa, şi erau probleme care s-au discutat de mult şi cărora partidul le şi găsise o rezolvare Cu privire la femeile care nu există în Reşiţa ş.a.m.d. Noi le-am spus în revistă, adică oamenii le-au spus în revistă şi la partid, toată revista era subliniată. Adică exact lucrurile pe care le adică lucrurile mai interesante în viaţa care făceau plauzibil orice act de intervenţie în problemele vieţii. Din fericire, am fost înţeleşi şi au lăsat lucrurile să apară.
Vreau să vă mai spun o problemă, tovarăşe Ceauşescu, şi o subliniez pentru că eu cred că este de cea mai mare însemnătate pentru felul cum vă merge de acum încolo numele României în străinătate. Trăieşte în Statele Unite un scriitor şi un filozof, Mircea Eliade, care este unul dintre acei oameni care spune şi spune atunci cînd este întrebat lucrurile cele mai bune despre România, spune, de exemplu, că, după opinia sa, Nicolae Ceauşescu trebuie să ia premiul Nobel pentru pace, pentru felul cum activează în Europa. Acest om este interesat de cele mai mici amănunte din viaţa literară de la noi. Doreşte foarte mult să ştie ce se întîmplă. Primeşte reviste din România, cărţile lui de literatură sînt scrise în româneşte, nici una dintre ele nu este scrisă în altă limbă, deşi el ştie foarte bine alte limbi. Este un scriitor român. Am încercat şi am scris şi din Statele Unite68, el a avut un atac grav de inimă în martie şi am încercat să spun factorilor cu care am intrat în contact printre scriitori, că ar fi bine dacă, acum, cînd s-ar putea să fie ultima parte a vieţii lui Mircea Eliade, l-am invita în ţară şi i-am da onorurile pe care le merită orice scriitor important, pentru a nu regreta mîine, aşa cum facem cu Enescu, cu Brîncuşi şi aşa mai departe. Din păcate, circulă despre Mircea Eliade o calomnie, pe care se pare că a pus-o în circulaţie Europa liberă, şi anume, că el ar fi vorbit despre politica internă a partidului nostru rău undeva. Lucrul este infirmat de el şi eu vă rog pe dumneavoastră să ne ajutaţi să recuperăm, nu numai de aici, ci şi de acolo unde se află, tot ceea ce este mai bun pentru a fi întregi. Cred că este un lucru important. Şi tovarăşul Barbu l-a vizitat şi a scris un lucru frumos despre Mircea Eliade şi toţi românii care l-au vizitat ştiu că este un om care este pentru România, este un român pentru România, niciodată nu a atacat politica partidului nostru, dimpotrivă, repet, el susţine astăzi, cu o înflăcărare pe care vîrsta şi prestigiul lui i-o subliniază, politica acestei ţări în lume.
Cred că, într-adevăr, ne aflăm într-un moment de cumpănă şi cred că este nevoie de o însănătoşire a climatului moral din ţara noastră. Eu aş propune ca să mergem şi mai adînc, să mergem nu acolo unde sînt, unde vedem efectele, să nu ne batem adică cu fumul, ci să încercăm să vedem calitatea focului. Este o ... Sîntem în situaţia că nici măcar noi, mai ales generaţiile tinere şi generaţiile vîrstnice, nici nu putem pleda pentru altă politică decît aceasta.
Eu cred că este un lucru minunat că viaţa literară nu este dirijată cu pedepse, ci cu discuţii, cum este aceasta, şi cu discuţii care sînt, după părerea mea, de cele mai multe ori, cu rezultate. Din păcate, în acest proces de renaştere spirituală, de construcţie spirituală, se pierd oameni şi se pierd uneori activişti care s-au bucurat, cred eu, de toată dragostea scriitorilor, de pildă, cum este scoaterea de la Capitală a tovarăşului Marin Rădoi. Eu consider că nu a fost la Capitală, în ultima vreme, un activist care să fie mai apropiat de scriitori, şi nu în mod linguşitor, ci, cred eu, în mod vigilent, rezolvînd de cele mai multe ori probleme de viaţă şi probleme de orientare ideologică, pe care alţii se sfiiau să le rezolve sau se temeau să le rezolve.
Eu am vorbit puţin împrăştiat, dar vreau să vă asigur că, dacă acesta este drumul spre viaţă, în ceea ce mă priveţte mă voi duce, voi merge totdeauna să văd ceea ce se întîmplă, că voi scrie poezie politică, aşa cum scriu şi acuma, fără să-mi fac nici o iluzie, ştiu că a face politică, şi în poezie este mai dificil decît a nu face nimic, dar vă cerem, tovarăşe Ceaşescu, numai un sprijin de principiu: nu trebuie să ne rezolvaţi problemele mici, cu acelea încercăm să ne zbatem noi, numai sprijin de principiu, adică să ştim, în continuare, că drumul este deschis.


Tov. Nichita Stănescu: Stimate tovarăşe Ceauşescu,
Mă alătur de mulţumirile colegilor noştri pentru onoarea pe care ne-aţi făcut-o pentru a ne primi să discutăm unele probleme ale foarte frumoasei şi straniei noastre meserii.
Aş vrea, mai întîi, să subliniez un adevăr vechi, dar pe care, într-o oarecare măsură m-am şi mirat că nu s-a amintit astăzi şi care este eel mai important într-un fel, şi anume, acela că între scriitorii acestei ţări şi partidul acestei ţări întotdeauna a existat o deplină unitate de vederi şi o deplină colaborare atît la greu cît şi în momentele de salt în viitor. De aceea, întotdeauna cînd partidul a dat un document care a interesat în mod direct şi literatura nu pot să-mi închipui că scriitorii noştri nu au primit, în primul rînd, acest document cu deplină încredere. Ultimele texte care au apărut, texte care sînt absolut fundamentale - ele sînt fundamentale de două ori: o dată că sînt continuarea unei vechi tradiţii a partidului nostru, care şi-a gasit în coate direcţiile principialitatea sa - vin din nou să ne întărească în credinţele noastre. Aş putea spune chiar că, (in) ceea ce îi priveşte pe poeţi, aceste documente au rădăcina foarte veche, începînd de la întemeietorul poeziei româneşti moderne, bătrînul Enăchiţă Văcărescu, care spunea clar şi dădea cele două directive ale poeţilor: cei care nu l-au respectat nu au fost poeţi în această ţară, şi anume:
"Urmaşilor mei Văcăreşti
Las voua moştenire,
Creşterea limbii româneşti,
Şi a patriei cinstire".
Acestea au fost cele două direcţii fundamentale pe care întreaga poezie românească s-a dezvoltat şi s-a adîncit; "creşterea limbii româneşti" s-a adîncit în nemaipomenita varietate de forme şi în apariţia de mari poeţi din această minunată ţară, iar "a patriei cinstire" s-a adîncit din ce în ce mai mult, cu atît mai mult odată cu apariţia Partidului Comunist în România în anu11921, cînd noţiunea de patrie a început să se adîncească şi să-şi capete o nouă şi avîntată dimensiune, şi anume, dimensiunea la care astăzi participăm cu toţii, fiecare după puterile noastre. Iarăşi este adevărat că prilejul festiv cu care ne întîlnim cu conducătorul statului ne obligă, chiar cu riscul de a spune greşeli, să fim în cea mai deplină sinceritate şi să ne ferim de a spune lucruri de paradă sau false, ci tocmai să ne ajutăm pe noi înşine chiar cu riscul de a găsi unele lucruri, să spun, aşa cum le vedem fiecare. Odată cu apariţia acestor documente fundamentale, pe care toţi le-am citit şi răscitit, au apărut şi unele fenomene vicinale, nu de o natură prea fericită, care m-au făcut să meditez la faptul că nu întotdeauna unitatea dintre scriitori şi partid a fost văzută şi din afara ei. De aceea, am început foarte scurta mea cuvîntare - nu vreau să vă reţin atenţia decît numai cinci minute - cu prima subliniere, că această unitate este reală, ea există şi suspiciunea care a fost stîrnită nu a fost împotriva acestor documente principale, ci împotriva scriitorilor. Cum s-a manifestat această suspiciune a fost că, în clipa cînd apar documente principale, firesc este ca scriitorii principali să fie invitaţi, dacă nu o fac ei singuri, măcar să fie invitaţi să-şi spună cuvîntul despre ele. Eu nu pot să cred că vreun poet de frunte al acestei ţări nu şi-ar spune cu bucurie cuvîntul în organul principal despre aceste documente. Cum s-au interpretat: că ne întoarcem pe vechi drumuri, la o perioadă - iertaţi-mi cuvîntul - încuiata şi atunci, ca din pămînt, din piatră seacă, au proliferat tot soiul de nontalente care iar au apărut cu tot felul de poezioare care nu au nici o legătură cu meseria noastră. Au apărut tot felul de zvonuri despre tot soiul de liste negre. Această problemă este reală, pentru ca, lucrînd în biroul de partid al organizaţiei de partid a Uniunii Scriitorilor, noi ne-am izbit de această problemă reală, a venit o serie întreagă de scriitori, care s-au informat la noi: ce se aude, despre ce este vorba, ce liste negre sînt, de ce unele piese sînt scoase, care este situaţia opririi unor cărţi. Aceste probleme, sigur, scot în evidenţă aspecte mult mai complexe. Eu cred că nu este vorba, în primul rînd, de scoaterea unor cărţi. Poate că editurile au greşit publicînd cu o prea mare lejeritate cărţi care nu au nimic de-a face cu viaţa noastră, însă iarăşi aş vrea să amintesc că meseria aceasta, foarte ciudată, de scriitor, este o meserie eminamente de natură calitativă iar în domeniile calitative legile şi aprecierile au o marjă de fluctuaţie mult mai mare decît domeniile cantitative, cum ar fi, bunăoară, în domeniul matematicii, unde lecţiile sînt stabilite şi unde ştiinţa şi puterea de apreciere este mult mai exactă.
Vă mărturisesc că, din experienţă – multă, puţină - pe care o am, de redactor la o secţie de poezie, în decursul mai multor ani, adeseori mi-a fost foarte greu să resping tineri care îmi aduceau poezii, în care vedeam două-trei grăunţe de talent, numai de frică că nu carecumva cel pe care-l resping, el să fie marele talent, poet, pe care noi îl aşteptăm; ca şi copacii, trebuie să aruncăm 20.000 de seminţe în această profesiune ca să înflorească cinci. Ne este foarte greu să apreciem un scriitor după o carte sau numai după două cărţi. Aceasta nu înseamnă că aş pleda pentru o lărgire la maximum, pentru un fel de liberalism, că cine vrea vine şi îşi aruncă hîrtiile scrise în sufletele noastre ca în nişte coşuri de hîrtie; nu înseamnă acest lucru, dar, totuşi, prin specificitatea acestei arte, care este, în acelaşi timp, şi meserie, ne este mai greu să apreciem cu exactitate ce este într-adevăr bun şi ce este într-adevăr reuşit din punct de vedere estetic. Sigur că noi avem o serie de controale. Unul dintre controale este controlul direct al poetului cu cititorul dar, mărturisesc, iaraşi, cş nu întotdeauna acest control este foarte sigur, pentru că sînt cazuri cînd, să zicem, poezia umoristică, prevalează la masă sau o poezie de un anume tip mai superficial, dar care ştie să facă o glumă potrivită, poate să întunece o poezie profundă şi accesibilitatea trebuie înţeleasă în mai multe straturi suceesive ale ei. Dacă marele nostru Emineseu este, în acelaşi timp, şi cel mai aceesibil poet al nostru, dar şi cel mai dificil poet al nostru, pentru că el se referă tot timpul cititorului sau în diferite straturi. În primul rînd, în stratul fonic, apoi în stratul sau vizionar, după aceea în stratul său semantic, şi curge către cititori şi cu cît îl citim mai mult, cu atît îl înţelegem şi mai profund, putem accepta că, într-o oarecare măsură, şi opera celor care sîntem în viaţă şi facem lucrări putem să acceptăm mai multe straturi de comunicare, dar să revin, în încheiere, mulţumindu-vă din suflet pentru prilejul pe care mi l-aţi dat de a spune o idee sau o opinie în faţa Domniei Voastre. Aş vrea să spun că, totuşi, în urma acestor documente m-am gîndit cu toată seriozitatea ce este de făcut pentru ca (despre) aceasta este vorba. Ce a fost în literatura care a fost scrisă este bun scrisă, nu mai putem schimba părerea asupra ei, dar ea există. Important este ce vom scrie. Aceasta este problema importantă.
În ceea ce mă priveşte, personal, împreună cu prietenul şi colegul meu, poetul George Tomozei, ne-am gîndit, pînă în primavară, pentru că operele mai temeinice nu se fac, totuşi, peste noapte, să facem împreună, pînă cînd intrăm mai în adîncul fenomenului şi pînă pricepem mai exact cum trebuie să răspundem, să facem un comentariu al Cîntarii României de Alecu Russo, comentariu nu de natură critic-literară, ci comentariu în versuri, încercînd să vedem cum acest magnific poem se răsfrînge în România Socialistă. Noi vom încerca să facem această carte în dar cititorilor noştri pînă pentru 23 august al anului care va să vie, ca să aibă, totuşi, seriozitate, pentru că nu se poate face pînă în ianuarie- februarie şi să încercăm cu toată seriozitatea să propunem discuţiei această carte, să vedem în ce măsură a reuşit sau în ce măsură ne-am şi apropiat de cititori şi de temele principale, dar, în acelaşi timp, nu am trădat cu nici o unghie specificitatea artei noastre, misterul, frumuseţea şi demnitatea ei.