Steno 5

Tov. Alexandru Oprea: Tovarăşi,
M-aş înscrie în aceeaşi ordine a unor cuvîntări antifestiviste şi pentru a fi şi mai convingător sub acest aspect am să pornesc a discuta criti

Tov. Alexandru Oprea: Tovarăşi,
M-aş înscrie în aceeaşi ordine a unor cuvîntări antifestiviste şi pentru a fi şi mai convingător sub acest aspect am să pornesc a discuta critic unele formulări ale tovarăşului Păunescu. Vreau să spun că ne-a vorbit interesant tovarăşul Păunescu, chiar cînd nu eşti de acord. Aş vrea să vorbesc fără microfon eventual. (Nu se aude.)
Spuneam că tovarăşul Păunescu, chiar atunci cînd nu eşti de acord cu dînsul, îl asculţi cu interes; de aceea dînsul vorbeşte întotdeauna la modul deschis, am să caut să-l satisfac sub acest aspect. Nu mi s-a părut deloc potrivit că în momentul cînd fiecare de aici a încercat să-şi spună opinia aşa cum – mă rog - fiecare consideră, dînsul vine să eticheteze numind, de pildă, cuvîntarea tovarăşului Pop Simion sau (a lui) Eugen Barbu cu termenul de "diversiune". Eu cred că nu ne-am adunat aici să etichetăm, să dăm etichete de vreun fel, ci să analizăm. S-ar putea întîmpla să nu cădem de acord. Nu am fost din mai multe motive şi am să încerc să explic, dar a avea deasupra o sabie a lui Damocles, că o să vină cineva după mine care să mă declare că încerc să fac o diversiune spunîndu-mi punctul meu de vedere, mi se pare că este niţtel cam deplasat, mai ales cînd vine din partea unui tovarăş mai tînăr, să spunem aşa, şi se referă la oameni care au cît de cît o experienă mai mare decît a dînsului. În sfîrşit, de altfel dînsul a început a critica metode vechi şi m-a amuzat într-un fel văzînd că acest mod este, de fapt, foarte vechi. Este atît de uşor să critici metodele dogmatismului şi să le repeţi. Dînsul a vorbit despre opinii, mă rog, viziuni personale la tov. Pop Simion şi la ceilalţi, dar şi dînsul are opinii personale. De pildă, eu am rămas puţin uimit de interpretarea pe care dînsul o dădea documentelor de partid, spunînd că nu vede că acolo s-ar fi spus că este vreo problemă cu educaţia. Discuţia este pur semantică: ce înţelegem prin problemă? În aceste documente, aşa văd eu lucrurile, sînt mai multe probleme care au fost ridicate. Eu am ascultat cu foarte multă atenţie tot ce s-a vorbit aici şi pentru faptul că lucrînd în momentul de faţă la un muzeu de literatură am fost puţin departe de lupta aceasta atît de efervescentă între scriitori şi am fost realmente curios întrucît problemele care au fost ridicate realmente, sînt foarte importante. Ceea ce m-a uimit a fost, totuşi, o tendinţă de unilateralitate. Am simţit, de pildă, că, pentru unii tovarăşi, nu există decît o singură problemă, să spunem, a unor fenomene de ordin ideologic, după cum am simţit la ceilalţi tovarăşi că este invers: nu ne interesează decît exigenţele de ordin artistic. E greu de spus aşa ceva, mai ales după ce sîntem oameni care avem nu numai o experienţă literară, ci şi politică, însă, în momentul cînd ştii că rolul artei într-o societate modernă, funcţia publică a literaturii în cazul de faţă, nu este un lucru care să fi fost descoperit de marxism, ci putem să-l gîndim la toţi sociologii moderni. Toţi spun că este o funcţie publică şi nu se poate ca societatea să nu aibă un punct de vedere faţăa de rolul pozitiv, stimulator sau uneori nociv al unor opere, pentru că opera este o funcţie publica. Deşi ni se pare puţin cam romantic şi cam neadecvat, însă, a spune ca aici stă, de fapt, după părerea mea, nodul problemei aceea că nu reuşim încă să ne debarasăm de acest mod de a gîndi numai într-o parte. Un prieten făcuse odată un portret, omul dintr-o parte, omul care se spală numai pe un obraz, care îşi lustruieşte numai un pantof şi care piere într-un accident pentru că el nu-şi putea închipui că poate să vină primejdia şi din altă parte. În sfîrşit, este clar, de pildă, că problemele ideologice - eu consider că oricare om care, în sfîrşit, este angajat ideologic nu poate să nu confirme aceasta, au fost unele fenomene cu caracter ideologic faţă de care, în presa noastră, nu s-a luat atitudine, fenomene cu caracter ideologic, fenomene care, pe bună dreptate, cred eu, puse la punct, precizate în documentele de partid. Aceasta nu a însemnat nici un fel de schimbare de atitudine; de altfel, se poate vedea numai luîndu-se cuvîntările, să spunem, ca la Congresul al X-lea, unde se spune că unele probleme ale culturii au fost criticate cu aceeş vehemenţă ideologică. Au urmat nişte măsuri în etapa actuală. Aici nedumeririle au un caracter pur retoric, dar este, totuşi, ceva adevărat. Nu putem, totuşi, să nu mărturisim că realmente măsurile care au venit după aceste documente au stîrnit nedumeriri. Oricare a citit documentele a înţeles, de pildă, că în domeniul acesta editorial, să spunem, al traducerii, al editării literaturii străine, occidentale, lucrurile erau puse foarte clar. :Nu era o problemă de închidere a orizonturilor spre literatură universală, ci de un plus de selecţie. Aş spune că, dimpotrivă, ea făcea un apel spre o mai largă deschidere pentru că, de ce sa nu recunoaştem, erau traduse unele cărţi mediocre, despre care - cum să spun eu – dacă vorbeai cu un străin, ridica din umeri, şii daca citeai presa din ţara aceea, vedeai că nici măcar nu sînt menţionate, dar ele se bucurau, la noi, de tiraje imense, în daună scriitorilor originali. Am înţeles, deci, că era vorba de o selecţie. Literatura valoroasă nu pune preţ, că este supusă unor criterii ideologice din această ţară, dar niciodată nu s-a spus ca să se publice literatura proastă străină, ci literatura valoroasă şi cu toate acestea, trebuie să spunem, nu am ... , în sfîrşit, am vrut să dau şi citat, de pildă, un articol al unui tovarăş care se ocupă, mă rog, de librăriile şi de bibliotecile din Bucureşti şi care scrie negru pe alb, şi am rămas pur şi simplu uimit luînd o seamă de cărţi cu subiect care lui i se credea (?!) că aveau atingere cu literatura de aventuri. El, nedîndu-şi seama că scriitorii occidentali folosesc, uneori, şi titluri de acestea mai spectaculoase, care nu aveau nimic cu spiritul acesta de aventură. E clar că problema ca atare nu a fost pusă aşa, că nu mai avem nevoie de literatură de aventuri, dar, din eroare, erau trecute acolo nişte titluri de opere, pur şi simplu care, întîmplător, aveau un caracter umanist, nu aveau nimic comun cu intriga poliţistă. În sfîrşit, este de regretat, după cum trebuie să o spunem deschis că au fost unele şedinţe în care au fost criticate unele cărţi pentru că aveau titluri mai ceţoase, ca să spun aşa, sau unele spectacole de teatru, după care autorii, discutînd cu cei care au criticat, şi-au dat seama că nu au fost citite, ci numai frunzărite iar spectacolele nici nu fuseseră văzute. Faţă de toate acestea, te poţi gîndi că au fost nişte momente cînd, într-adevăr, au fost condamnate nişte opere care nu fuseseră citite. S-a spus aici că trebuie să privim către viitor şi nu către trecut. Mi se pare că nu este o treabă marxistă aşa ceva. Sigur ca trebuie să ţinem seamă de trecut. Avem 26 de ani în spate, avem o experienţă, de aceea unele probleme din acestea par cumva puţin retorice, pentru că nu mai putem acum să discutăm chiar cum discutam în 1949-1950. În acelaşi timp, nu putem să ignorăm, totuşi, un trecut care, prin spirit, prin metode, nu poate fi considerat definitiv îngropat şi dificultatra (de) aici provine, de aici provin nedumeririle, nu că nu am înţelege noi spiritul documentelor, şi că aceste documente, în modul cum sînt aplicate, dovedesc, în practica de fiecare zi, trăinicia unor concepte înguste. Lucrurile sînt foarte simple: dacă au apărut nişte manifestări de liberalism, au apărut pentru că erau aceste conceptii înguste, de oameni care au o lozincă în mînă, nu puteau da aprecieri unui fenomen complex şi atunci ei erau primii care fetişizau, îl supralicitau, în sfîrşit, aici s-au spus mai multe lucruri. Mie personal mi-a plăcut cum a vorbit tovarăşul Pop Simion şi eu consider, într-adevăr, că a existat a cest fenomen, de care vorbeşte şi documentele, a unei literauri cu o tematică, să spunem aşa, periferică. Au existat. Aici aveau dreptate şi cei care spuneau că nu se poate fără acestea, că este un proces, că vor mai exista. Nu mi se pare acest lucru important şi faptul că, totuşi, la presa noastră, aceste cărţi, trebuie să o spunem deschis, au atras atenţia şi au fost lăudate, ba aş spune mai mult, că, la anumite ocazii, s-a încercat să se spună că este singurul mod de a face literatură. Pe bună dreptate unii scriitori - aici mă refer, ca să nu vorbesc şi să mă refer prea mult la criticul Reigner şi la articolul lui - în care atrăgea atentia că este un neoexclusivism, că este un dogmatism, că ce se întîmpla în 1949-1950 se întîmplă şi în anii noştri, numai că totul era spus invers. Înainte nu era vorba decît – să spunem - de o literatură accesibilă, tot ce nu putea să fie înţeles de o anumită minte era imediat trecut în categoria literaturii formaliste etc., etc., dar şi acum se întîmplă invers - se spunea că lucrurile nu sînt aşa de simple, că toate operele sînt proaste, care scriau numai despre anumite teme, că scriitorii respectivi nu au talent; aceasta este o chestiune mai complicată, repet, nu mai sîntem la început.
Mai ştim să citim, mai sînt şi atîţia ani care au trecut, slavă domnului, nu mai sînt lucrurile chiar atît de simple, sînt niţel mai complicate. Mai complicate, că, aşa cum s-a spus, este şi influenţa modei, a unui snobism care acţionează; problema care ar fi este ce anume este de făcut? În nici un caz măsuri administrative.
Eu vă spun sincer, am participat la şedinţa de partid care a avut loc la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste. Mi-a plăcut tocmai pentru că aducea nişte precizări de fond lucrurilor acestora, dar am avut problema aceasta cu comenzile. În sfîrşit cam puţin, este o problemă ocolită complet, şi singura rezolvaare care va fi va fi aceasta: în primul rînd să se creeze posibilitatea ca toţi scriitorii să-şi poată exprima ceea ce gîndesc şi ceea ce scriu în presa noastră, şi, în sfîrşit, ar trebui sprijinită literatura realistă. Pentru că există două alternative care, după părerea mea sînt amîndouă false: la o literatura cu o tematica periferică, care nu poate fi desfiinţată, se opune, din păcate, o literatura declarativă, acesta este adevărul, ori nu se poate face o literatură declarativă. Literatura declarativă s-a făcut, noi am văzut care este. Singura soluţe este literatura realistă, nu-i obligatoriu, dar cei care o fac să fie sprijiniţi.
Aici eu nu sînt de acord că lucrurile care au fost ridicate de tovarăşul Păunescu nu ar fi reale. Cu toată sinceritatea o spun, da, aşa este. Literatura cu caracter militant, paradoxal, dar, din cauza acestei alianţe care există între o minte îngustă şi una liberalistă, întîmpină, la ora actuală, cele mai mari dificultăţi. Este paradoxal, dar aşa este. Din ce cauza este aşa? Foarte simplu: în primul rînd, că este frica de scaun. Vă daţi seama că o operă care pune nişte probleme care nu au mai fost puse şi sigur că nu toate problemele vieţii sînt cuprinse în documentele de partid, din păcate, că ar fi simplu. Un scriitor nu ilustrează, creează el; poate chiar scoate la iveală nişte probleme, pe care documentele de partid le văd mult mai tîrziu, dar atunci intervine imediat această frică. Să vedem, să ne mai gîndim. Este, totuşi, o chestiune care se leagă şi de Directicţi Presei.
Trebuie să spun, de la început, că eu nu consider că poate să existe o ţară modernă în care să nu existe un control al literaturii, adică al artei publice. Dar în legătură cu Direcţia Presei vreau să vă spun că nu sînt împotriva Direcţiei Presei, ci împotriva spiritului care o guvernează şi lucrurile sînt aşa. Poate ar fi mai bine să spun ca eu aş avea o propunere: toate instituţiile, inclusiv miliţia, au cunoscut nişte transformări, eu aş propune ca măcar tovarăşii de la Direcţia Presei care, timp de 26 de ani au interzis pe Arghezi şi apoi l-au publicat, l-au interzis pe Blaga şi l-au publicat apoi, apoi iar l-au interzis; au nişte complexe, să-i ajutăm, nu să-i dăm afară, dar să mutăm birourile Eu am rămas pur şi simplu o singură dată în urmă cu revise "Manuscriptum" care a apărut. Cînd m-am dus acolo, am rămas uimit că, după 20 de ani, veneam într-un birou şi acelaşi om îl găseam pe acelaşi scaun şi eu aş ruga ca să-i schimbe măcar biroul, cel de jos să ajungă măcar la etajul I, cel de la etajul I la parter, să aibă sentimentul acesta că lucrurile într-adevăr se pot mişca, că, la urma urmei, poate fi mutat mereu, chir şi în afara instituţiei şi că mutarea este periculoasă. Vreau să vă dau un singur exemplu: nu-i problema aici de a nu înţelege nişte lucruri, ci de o încăpăţînare care întrece limitele şi dau exemplu acesta, care este foarte elocvent, dat fiind nivelul la care s-a purtat. Revista "Manuscriptum" publica documente literare inedite. Vă daţi seama că noi ori publicam documentul, ori nu-l publicam, la noi nu poate să încapă nici discuţii şi să mai amînăm sau să tăiem pentru că, dacă un document, care este ciuntit, nu mai este document, şi noi reproducem aici Legatul Perpessicius la Academie. Un document, al unei şedinţe al Academiei, în care academicianul Rossetti împreună cu acad. Tudor Vianu atrăgeau atenţia că volumul V din Opere Eminescu apare cu foarte mari greutăţi. Întrebau de ce şi rugau prezidiul ca să ia măsuri să apară mai repede. După trei ani de tergiversare era timpul să apară. Atît şi nimic mai mult. Direcţia Presei îmi comunica că acele rînduri, acel pasaj nu poate să apară. Întrucît documentele sînt prefaţate de tovarăşul Miron Constantinescu69, l-am rugat şi pe dînsul să citească spunînd că nu înteleg.
Am studiat din nou operele marxiste, am studiat din nou documentele de partid, nu am văzut nici un fel de legătură cu faptul să nu arătăm că mai erau unele lipsuri şi la Academie, dovadă că au mai fost făcute schimbări la Academie, a fost făcută o nouă Academie.
Tovarăşul Constantinescu a spus că nici dînsul nu vede şi a spus, să vedem ce spune tovarăşul Ardeleanu70. Dînsul ne comunică că, întrucît întrun loc aveţi voi integral ediţia Eminescu, se scoate "integral". Eu citesc şi comunic la Direcţia Presei că nu este nicăieri cuvîntul "integral", după care vorbeesc cu funcţionarul respectiv, foarte supărat pe mine, " ... ce mi-aii făacut, dumneata ai deformat lucrurile la tovarăşul Miron Constantinescu, uite am vorbit din nou cu tovarăşul Ardeleanu care este de acord să se taie ... ", la care eu mă duc din nou lă tovarăşul Miron Constantinescu şi-i spun ca aşa o vom ducă săptămîni.
Dumneavoastră îl convingeţi pe tovarăşul Ardeleanu: tovarăşu1 Ardeleanu convinge functionarul respectiv, functionarul respectiv convinge pe tov. Ardeleanu. Acum să vedem dacă vă convinge şi pe dumneavoastră, îmi spune tovarăşul Miron Constantinescu, acum cîteva zile, că a vorbit cu el şi l-a convins. Pînăla ora actuală, nu am rezolvat, stau cu volumul în tipar, pierd timp, pentru un lucru pe care nu-l pot înţelege.
S-a spus, în documente, că este vorba de întărirea liniei marxiste, dar marxismul a susţinut vreodată să nu respecţi adevărul istoric, care este piatra unghiulară a marxismleninismului, dacă nu respectăm adevărul istoric nu putem să fim marxişti.
Uitaţi-vă, totuşi că ar fi nevoie de o mică schimbare pe ici, pe colo la unii funcţionari, ca să nu creadă, pentru că am scos, slavă domnului, miliţia nu mai este un stat în stat, dar a rămas Direcţia Presei, lucru care mi se pare că nu este bine. Însă, şi cu aceasta aş vrea să mă apropii de sfîrşit, este adevărat, totuşi, că nu-i vorba numai de Direcţia Presei, ci e vorba de spiritul Direcţiei Presei. Aici cei care au vorbit înainte au dreptate şi eu aş vrea să mă întorc la problema asta a literaturii adevărate.
Am fost mirat, de pildă, am citit în nenumărate cuvîntări ale tovarăşului Ceauşescu. Într-un loc se spune foarte clar adevărul obiectiv, să prezentăm aşa cum a fost revoluţia noastra, dar trebuie să ştiţi că anumiţi ani, ani pe care noi prin documentele de partid i-am clarificat, nu sînt, să spunem aşa, perioade secrete, ci avem documente referitoare la Lucreţiu Pătraşcanu71, referitoare la Foriş72. Ei bine, nu se poate spune un cuvînt referitor la această perioadă. S-a creat şi o teorie, procesul trecutului, şi eu am discutat cu cineva aceasta, nu e marxistă, noi facem procesul comunei primitive şi nu facem dreptul ca să facem procesul unor ani, dar procesul este făcut.
Tovarăşi, atîta timp cît, după părerea mea, literatura, în speţă proza, mă refer în primul rînd, nu va putea să înfăţişeze drumu1 revoluţiei noastre aşa cum a fost, uneori presărat cu cadavre din rîndul celor mai buni comunişti, atîta timp noi nu vom putea să dăm 1a iveală opere realiste, care să dea la o parte această maculatură cu tematică periferică, nu se va putea obiectiv. Aici la alternativa respectivă nu poate să fie decît o literatură schematică sau o literatură declarativă.
În sfîrşit, cu aceasta vreau să termin, totuşi, eu rămîn 1a părerea aceasta, poate că greşesc, că realmente, în domeniul acesta al literaturii, s-au comis şi unele erori, care puteau să nu se repete şi personal vreau sa spun că aş fi dorit ca tovarăşul preşedinte, pe domnia sa îl cunosc mai de mult, deci îmi pot permite să fiu mai sincer, aş fi aşteptat ca, în afară de acest cuvînt niţel retoric, nedumerit, totuşi, să fi pus şi un accent puţin autocritic. Eu cred că conducerea Uniunii Scriitorilor fără a neglija, fărăa subaprecia, fără a minimaliza, fără a bagateliza lucrurile bune ale Uniunii Scriitorilor, cred că, totuşi, are o parte din vină faţă de aceste probleme, că ele nu au fost rezolvate la timp şi cum trebuie. S-a spus, despre defunctul Comitet de Stat pentru Cultură şi Artă, că era ocupat în probleme mult prea organizatorice şi deloc de îndrumare; e cam adevărat şi pentru Uniunea Scriitorilor sensul. S-a ocupat de problemele organizatorice, avînd o anumită complexitate şi o anumită vastitate.
În sfîrşit, în problema organizaţiei de partid, aici s-au spus nişte lucruri, cred că, într-adevăr, şi organizaţia de partid poartă răspunderea şi personal şi fiecare membru al acestei organizaţii de partid din care mă număr. Aş vrea să dau un singur exemplu, cu care închei, ca să se vadă, totuşi, modul acesta, pe care pur şi simplu nu pot să-l înţeleg. Pe un an de zile, într-o organizaţie de partid, într-o perioadă în care avem atît de multe evenimente interne, o singura dezbatere a fost organizată. Ei bine, tema ei iniţială a fost şi în acea şedinţă substituită cu alta, respectiv trebuia să se discute acolo, cum era normal, întîlnirea tovarăşului Ceauşescu cu oamenii de ştiinţă şi artă şi a fost pus, în afară de acest punct, încă un punct, drepturile de autor. Bineînţeles, toată lumea a discutat despre drepturile de autor dar, mă întreb, acela care este secretar şef şi care a vorbit aici bine, tovarăşul Chiriţă. Bine, chiar aşa, dar ce, nu se putea pune ca această problemă să fie undeva, veneau oamenii oricum şi duminica şi noaptea la această temă, dar ieşea, totuşi. Trebuia să aibă un caracter făcut în cadrul Uniunii, puteau să vină comuniştii să-şi spună părerea, era foarte important să vină, dar noi acolo venisem să discutăm alte probleme, probleme ridicate la întîlnirea secretarului general cu oamenii de literatură şi artă. Eram organizaţie de partid şi eram obligaţi la aceasta. Eu am crezut că, după aceea, se va face una specială, dat fiind faptul că a mai fost una urgentă, cealaltă. Nu s-a mai ţinut pînă în prezent. Dacă o să vrem aşa, o să facem discursuri frumoase, dar în practică ... Pentru că nu era o problemă chiar aşa mare, care să facă nişte dezbateri. Venea cine vrea, cine nu-l interesează nu venea. La noi aşa merge, la Uniunea Scriitorilor.
Si, în sfîrşit, aş termina poate cu această chestiune, referitor la Uniunea Scriitorilor: caut mereu să nu intru în probleme pe care aş dori să le spun în cadrul organizaţiei din care fac parte, cum e şi firesc, însa aş dori să spun numai atîta, că atîta timp cît în România se va crea părerea ca o Uniune de creaţie sau, să spunem, categoria frizerilor, poate să constituie, cum să spun eu, un stat în stat, ca acele legi care sînt valabile peste tot pot să aibă mai puţină aplicabilitate, vreau ca să spun că, în primul rînd, literatura nu va cîştiga.
Tov. Nicolae Ceauşescu: cred că mai doresc mulţi să ia cuvîntul, dar putem face asta, numai dacă mai facem şi mîine o şedinţă, pentru că eu, totuşi, la ora 4, trebuie să plec. Avînd în vedere, însă, că veţi avea adunarea generală a organizaţiei de partid, cred că tovarăşii care doresc să ia cuvîntul vor putea acolo, numai dacă nu sînt tovarăşi care au ceva deosebit de spus şi dacă cădem de acord să prelungim şi mîine.


Tov. Eugen Jebeleanu: Nu aveam de gînd să iau cuvîntul şi totuşi mă simt obligat să-l iau, pentru că este o şedinţă importantă, este o răscruce, care nu poate să fie decît un drum ascensionar şi din cauza acesteia voi spune cîteva lucruri. Bunăoară, în legătură cu rolul pedagogic al artei, cred că se face o greşeală de către unii tovarăşi. Greşeala se face împotriva tezelor pe care conducerea partidului ni le propune, atunci cînd de fiecare dată se spune că de educaţia poporului trebuie să se ocupe de la naştere pînă la moarte mai ales scriitorii. Eu cred că de această educaţie trebuie să se ocupe următoarele elemente: întîi – părinţii, pe urmă creşele, pe urmă grădiniţele de copii, Ministerul Învăţămîntului, UTC-ul, organizaţiile de femei, organizaţiile de bărbaţi, de veterani etc., adică tot poporul, şi scriitorii, bineînţeles, de la cei mai tineri la cei mai vîrstnici. Scriitorii, după părerea mea, trebuie să se ocupe de educaţie estetică, în care incontestabil intră şi alte laturi ale educaţiei, în asta intrînd, însă, frumosul artistic în primul rînd, însă cel mai în drept de a se ocupa de aceasta e scriitorul, şi cu atît mai mult scriitorul comunist, şi în clipa în care aici s-au ridicat propuneri ca scriitorul comunist să fie considerat activist cred că s-a făcut o propunere foarte justă şi justificată, justificată în primul rînd de experienţa pe care scriitorii comunişti o au şi pe care au pus-o de la început în slujba partidului. Pe urmă pedagogia, după părerea mea, trebuie aplicată tuturor nu numai scriitorilor şi cititorilor, activiştilor, conducătorilor de instituţii. Noi ştim foarte bine că s-au făcut reciclări, pentru că scriitorii trebuie să înveţe fără doar şi poate tot timpul, e timpul să-şi perfecţioneze instrumentele şi arta lor, dar cred că, a spus-o Păunescu aici, s-ar face o eroare mare, dacă s-ar crede că există poporul ca o unitate politică şi socială fără discuţie mai ales la noi el există, dar din punct de vedere al educaţiei artistice, al educaţiei estetice există trepte. Putem face experienţe, bunăoară, să-l luăm pe Eminescu. În afară de poeziile lui scurte şi care au fost puse, unele dintre ele, pe muzică şi se cîntă uneori la restaurante, cele mai multe poezii ale lui Emineseu nu sînt înţelese de către marea majoritate a poporului, ăsta e adevărul, nu sînt înţelese. (Proteste în sală.) Putem face o experienţă: Mortua est ... ; un ţăran din munţii Vrancei nu o va înţelege şi nici Luceaflirul şi multe altele şi asta nu este o nenorocire nici pentru Eminescu oi nici pentru ţăranul respectiv, care trebuie, fără doar şi poate, educat ca să ajungă să se ridice pe trepte tot mai înalte. Deci, pedagogia trebuie aplicată tuturor, şi cititorilor. Afară de asta, educarea poporului nu se poate face prin decrete, ci prin conlucrarea oamenilor de specialitate cu oamenii de la conducerea statului. Nici un scriitor, cred că, n-ar îndrăzni să meargă să încerce să-l convingă pe un specialist în electronică despre nu ştiu ce descoperiri ale lui, doar dacă nu este şi el specializat, sau să intre în mină şi să spună ce trebuie să pună picamerul nu aşa, ci altfel.
Apoi, educaţia artistică nu se poate face decît de către oameni cu har, chemaţi, talentaţi şi aici am să mă opresc puţin la problema temelor. Tema insurecţiei armate, extrem de importantă, tema omului nou, tema familiei, sînt fenomene excepţional de complexe, de interesante, de importante şi pe care nu le poate ataca un scriitor mediocru; e lămurit şi s-au făcut dovezi clare şi nu numai în literatura noastră. Hai să vedem ce s-a făcut în aceşti douăzeci şi ceva de ani de la eliberare, cîte cărţi mai pot fi citite şi astăzi şi cîte au căzut într-un neant total. Asta s-a întîmplat şi în Uniunea Sovietică, tovarăşi, şi în alte ţări. În Uniunea Sovietică aceste cărţi, care au abordat asemenea teme sînt puţine şi au rămas numai acele teme care tratează dialectic aceste procese. Pe Donul liniştit nu este un roman optimist, este un roman profund dramatic. Poezia lui Maiakovski, în ceea ce are ea mai valabil, este, de asemenea, poezie dramatică. Cimentul lui Gratcov, acolo este o scenă care mi-a rămas în minte şi care, mă întreb, dacă, trecută prin mîinile unor tovarăşi insuficient de pregătiţi de la noi, ar fi mers. Bunăoară, este scena următoare, a unei verificări: un comunist cinstit se prezintă în faţa comisiei de verificare. În comisia de verificare, cum s-a întîmplat nu o dată şi la noi, se aflau şi oameni necinstiţi. El caută să convingă, nu izbuteşte şi atunci scoate coltul şi îşi zboară creierii. Lucrul acesta i l-am povestit unui tovarăş care se numea Cruceru, că şi eu am trecut printr-un asemenea examen şi dînsul a început să rîdă, să se prăpădească de rîs şi pe urmă m-a purtat ca pe o gorilă dintr-un loc într-altul şi am primit un vot de blam, dar, pînă la urmă, tovarăşul Cruceru a fost descoperit ca un criminal de război. Lucrurile acestea trebuie înfăţişate dialectic, noi nu putem să prezentăm toate numai sub aspectul optimist, roz, grigorescian. Ar fi o mare greoeală. Aici trebuie să luăm, poate, ca model, poate, pe Andreescu, dacă ne referim la pictură.
Pe urmă lupta ce trebuie dată împotriva violenţei: cine ar putea săa nu fie de acord? Împotriva moravurilor grosiere, a unei educaţii nu adesea bună a unei părţi a tineretului nostru, că tineretul nostru este, de altfel, cinstit şi profund devotat patriei şi partidului. Dar ce e aia violenţă, de ce îi spune violenţă, totuşi? Se întîmplă, în unele piese, crime: Hamlet, mai mult decît atît, eu vă spun următorul lucru: ani de zile s-au dat, şi nu eu am fost cel care am dat drumul şi nici dumneavoastră, tuturor spectatorilor de la televiziune, serialul cu Ness73. Eu, vă mărturisesc, deşi n-am televizor acasă, dar pe la prieteni îl vedeam. Totdeauna crima era pedepsită. Nu era un film de nivel artistic, nici nu se putea vorbi despre aşa ceva. Desigur, se pot face multe lucruri mult mai bine, dar eu nu găsesc că ăsta era lucrul cel mai groaznic şi că din cauza asta sînt toţi de vină, scriitorii sau cei care trebuie să aibă grijă. Nu sînt de părerea aceasta, şi am avut acum, într-o zi, să mă bucur că există acum aici şi alţi colegi ai mei, care au asistat la discuţie, eu ascultam, eram la tovarăşul Zaharia Stancu în birou, era şi Păunescu, şi, la un moment dat, i se aduce lui Păunescu, care este împreună cu Bănulescu, oamenii care se devotează "Luceafărului", de către un tovarăş - i se spune că nu poate să apară răspunsul unei eleve la întrebarea: "ce filme v-au plăcut?" Şi ea răspunde "Şi caii se împuşcă, nu-i aşa?74" De ce? Pentru că a avut o proasto preso. Si uite aşa am văzut că se zbătea Păunescu şi nu putea să ajungă la nici un rezultat şi deşi eu nu aveam nici un drept să mă amestec în problema aceasta, întrucît cunosc pe tovarăşul respectiv, i-am dat telefon şi i-am spus: "Tovarăşe, spune-mi de ce? De ce nu poate să meargă?" Eu am văzut acest film şi l-am văzut la clubul partidului la Mangalia Nord, la Neptun. Este un film formidabil, un film educativ, violent, dacă vreţi, dar educativ şi de un nivel estetic extraordinar, iar interpreta principală este Jane Fonda, care şi-a pus şi viaţa în joc în slujba progresului şi în lupta pentru pace. "De ce, nu se ştie. Apoi este condamnat tot ceea ce este mai rău în societatea americană. Asta nu se observă. "Nu, zice, că sînt violente." Viaţa este şi cu violenţe. Pînă la urmă, am convins pe tovarăşul respectiv şi l-a lăsat.
Iertaţi-mă, eu am aici, cred că a apărut azi, n-am citit în ziarul de astăzi, acest decret al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România în legătură cu decretul privind nfiinţarea organismului şi funcţionarea Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste. Tovarăşi, eu l-am citit de vreo trei ori azi noapte, de aceea n-am dormit decît douăa ore şi jumătate. Eu cred că acest decret, întrucît priveşte şi pe oamenii de artă, ar trebui să fie propus şi lor, pentru ca ei să dea cîteva sugestii, pentru că sînt multe lucruri foarte interesante şi foarte bune, dar, de fapt, pînă la urmă, ajungem la următorul rezultat, spus în faţă: este o centralizare excesivă, excesivă, toate în mîna unui minister, unui consiliu. Nu, nu găsesc că asta este just. În felul acesta, nu se merge pe linia unei mai profunde democratizări, ci dimpotrivă. Se spune, la un moment dat, aşa: "orientează, îndrumă şi controlează". Cum pot să îndrum pe un poet, cînd ei între ei nu se pot îndruma. Nici măcar criticii nu-i îndrumă. A, poţi să dai sugestii, pe linie politică, poţi să spui, avem nevoie de cutare şi cutare, dar, în forul lor intim, nu există, ştiu şi eu, un Gramsci sau, dacă ar învia Marx, cu toată dragostea lui pentru literatură, sau dacă tovarăşul Ceauşescu ar citi fiecare manuscris, dar nu poate, fiindca are atîtea lucruri pe spinarea dumnealui. Dar, în sfîrşit, şi pe urmă, din tot acest decret, rezultă următorul lucru: că uniunile pur şi simplu nu mai au nici un fel de ... - aveau un fel de cvasi-autonomie, şi nu era nici asta autonomie, depindeau de secţiunea Consiliului de Miniştri, Comitetul Central. Acum toate sînt puse sub jurisdicţia acestui Consiliu, din care fac parte, trebuie să vă spun, aşa: ca voturi, trei oameni de specialitate şi restul, vreo 20, care n-au legătură cu arta decît poate doar dacă citesc din cînd în cînd cîte ceva sau văd cîte un tablou, adică preşedinţii uniunilor de creaţie, reprezentanşi ai conducerii Ministerului Învăţămîntului, Comitetului de Stat al Radioteleviziunii Române, a(i) Academiei Republicii Socialiste România, a(i) Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice a Republicii Socialiste România, Ministerului Forţelor Armate, Comitetului Central al Uniunii Tineretului Comunist, Consiliului Central al Uniunii Generale a Sindicatelor din România, Consiliului Naţional al Femeilor, pionieri, oamenii muncii de naţionalitate maghiară, germană, oameni din instituţiile teatrale şâi muzicale, cineaşti, ziarişti, arhitecţi, Institutul Român pentru Relaţiile cu Străinătatea, Centrocoop, UCECOM.
Şi pe urmă se vorbeşte aici despre vicepreşedinţii preşedintelui. Cum "vicepreşedinţii preşedintelui"? Sînt vicepreşedinţii acestui Consiliu.
Şi, în sfîrşit, pentru ca să terrnin, pentru că, iertaţi-mă, am venit ultimul şi m-am întins, cred că, nu ştiu acum dacă este un lucru ireversibil, dacă nu se mai poate discuta, dar poate că, dacă s-ar mai veni cu sugestii, s-ar face un lucru bun, într-adevăr, nu s-ar ajunge la realitatea aceasta că, la un moment dat, toată cultura ţării depinde de doi oameni sau de trei oameni sau chiar de unul numai, care nu sînt obligaţi să întrebe pe nimeni, pentru că aici e pe voturi. Zaharia Stancu o să spună "nu", Brăduţ Covaliu75 o să spună "nu", să zicem, şi Dumitrescu o să spună "da" sau "nu" şi toţi ceilalţi o să spună: "Ba nu e aşa cum spuneţi voi, spuneti altfel!" şi uite aşa se alcatuieşte o majoritate mecanic. Eu cred că, în felul acesta, cultura noastră, pe care partidul o ajută, căreia i-a dat aripi partidul, mai ales în aceşti şase ani de zile, va putea într-adevăr, să-şi continue zborul la aceeaşi înălţime. Noi cu toţii vrem ca cultura roMânească să se înalţe din ce în ce mai sus şi dea ceea ne punem toate forţele în slujba partidului, pe care îl reprezintă, pentru noi, înarmarea lui de către tovarăşul Ceauşescu şi ideile pe care le reprezintă.