Tatăl cel minunat

Înţeleg că să fii părinte e o artă. Adică, sigur e o meserie, dat fiind că nu e ca şi cum o faci doar atunci când ai chef, de două ori pe săptămână sau între mese. Fireşte, fiecare artă cu specificaţiile ei tehnice. De asemenea, ca şi în artă, unii părinţi par mai de soi, alţii mai învăţaţi, alţii mai cumpătaţi şi alţii mai amatori, aşa, de parcă s-ar ocupa cu treaba din greşeală.

Înainte vreme, când o damă se prezenta la cabinetul medicului ginecolog, acesta, fiind suprastresat de sistemul comunist care nu-i permitea prea mult loc de manevră şi tratament corespunzător, dacă vedea că gestanta se văicăreşte ba c-o doare, ba c-o-mpunge, ba c-o străpunge, o apostrofa imediat cu un cot metaforic în gură, amintindu-i că atâta vreme cât a stat cu cracii-n sus la regulat, nu s-a mai plâns, aşa că să facă bine să-şi ţină pentru ea miorţăielile ieftine, că e om mare şi cam asta.

GREUTĂŢI
Aşa încât, vedeţi, treaba cu maternitatea devenea clar un lucru foarte serios şi te umplea de responsabilitate de sus până jos, chiar înainte, zic, ca tu să devii mamă sau tată. Adică mai mult mamă, că nu ştiu cum se face că de la tată, uite, se aşteaptă mai puţine. E ca şi cum, aşa, nici nu ştiu cum spun, dar ca şi cum mama ar fi un fel de-nvăţăcel şi fată-n casă în acelaşi timp, iar tatăl ar fi pur şi simplu maestrul de la care fătuca deprinde arta despre care ziceam mai devreme. Vorba amicului care auzindu-şi nevasta gravidă tânguindu-se un pic de toate câte-i musai să le facă şi nu mai pridideşte, cu tot cu burta ei mare după ea, îi reproşează atent şi grijuliu acesteia că el, la rândul lui, a purtat sămânţa în dânsul zeci de ani - nu luni, ca ea - şi nu s-a mai dat atâta de ceasu' morţii. Deci să mai tacă dumneai şi să-şi vadă liniştită de trebuşoarele casei care-i revin, hihi - în sarcină!

AŞTEPTĂRI
Mai mult, de la tata lumea aşteaptă, se pare, foarte puţine. Probabil însă că cine gândeşte ca mine e necesar să fie condamnat, judecat şi bătut cu pietre pentru că nu bungheşte adevărata valoare a aportului patern, realul angajament şi adâncul merit pe care alea puţine lucruri performate de maestru le poartă intrinsec. Vorba aia, femeia calcă, spală, şterge, hrăneşte, trebăluieşte, curăţă şi freacă. Îndeletnicirile de jos. Tatăl, pe de altă parte, are cuvântul final. Decizia, în general, îi aparţine. Pentru că el e tatăl (probabil de la Dumnezeu - tatăl, cel puţin aşa pare). Ca să mă explic: dacă o mamă nu-i dă plodului să consume corespunzător, dacă nu-l plimbă de trei ori pe zi şi dacă nu-i citeşte poveşti înainte de culcare, e un pic denaturată nemernica. Tacsu', în schimb, dacă doar îl ia puţin în braţe când vin musafirii şi dacă-şi trece-o dată mâna peste fruntea lui fragedă, o lume-ntreagă are impresia că l-a atins pe copil minunea. Şi toţi or să cadă, fireşte, în admiraţie, şi o să-şi zică-n sinea lor: "Măi, ce tată are copilu' ăsta!". În vreme ce mama o să fie undeva pe podea, curăţând murdăria făcută de minunatu' când a intrat încălţat de-afară spre camera plodului...