Arme de foc: tunurile

Praful de puşcă a fost utilizat pentru arme după trecerea unui secol de întrebuinţare în scopuri paşnice. Tunul sau, mai bine zis, strămoşul lui a fost prima armă de război funcţională cu ajutorul prafului de puşcă.

Primele elemente de artilerie au fost construite de poporul chinez la începutul secolului al XII-lea, tunurile fiind descendente ale tuburilor de bambus umplute cu praf de puşcă, utilizate ca aruncătoare de flăcări. Cea mai veche dovadă a existenţei tunurilor constă într-o sculptură din secolul al XII-lea, găsită în provincia chineză Sichuan. Opera înfăţişează o persoană transportând un aruncător de flăcări şi o ghiulea. Cel mai vechi tun păstrat până în zilele noastre datează din anul 1288 şi are un diametru de 2,5 centimetri. Tunurile au ajuns în Europa în secolul al XIII-lea, cel mai probabil aduse din est, pe Drumul Matăsii. Uneori, aceste elemente de artilerie sunt menţionate ca fiind cele mai potrivite arme pentru bătăliile dintre două corăbii, datorită combinaţiei explozive a muniţiei din cărbune cu sulf. Diametrele gurilor de tun primitive nu se potriveau însă aproape niciodată cu cele ale ghiulelelor, astfel încât trebuiau efectuate ajustări cu ajutorul paielor, beţelor de lemn sau a bucăţilor de cârpă, pentru a fixa ghiulelele.

Un secol mai târziu, în timpul războiului de 100 de ani, francezii utilizau primul tun construit în totalitate din fier, denumit şi "pot-de-fer" sau "vasul de fier", datorită formei sale neobişnuite, aspectul său fiind asemănător unei sticle cu gâtul îngust şi corpul bombat. Praful de puşcă era introdus pe la gura tunului cu ajutorul unei săgeţi, asemănătoare celei de arbaletă, îmbrăcată în fier. Pe tun se afla un orificu în formă rotundă prin care trecea un fir care, odată aprins, genera explozia prafului de puşcă şi lansarea ghiulelei. În Anglia, primele tunuri au fost utilizate împotriva Scoţiei, în bătălia din anul 1327.

ARTILERIE ROMÂNEASCĂ. Prima baterie de artilerie românească a fost înfiinţată în anul 1843, în Ţara Românească, după întoarcerea domnitorului Bibescu de la Constantinopol cu patru tunuri de bronz primite cadou din partea sultanului. Anterior acestui an, tunurile existente erau împărţit doar în cadrul structurilor de infanterie. Prima baterie de artilerie pedestră a Moldovei a fost organizată în 1849, având în componenţă şase tunuri. Un secol mai târziu, la începutul celui de-al doilea război mondial, armata română dispunea de 8.301 piese de artilerie, dintre care 2.160 artilerie uşoară, 492 artilerie grea, 200 artilerie antitanc, 4.758 artilerie reglementară şi 691 artilerie antiaeriană.

Evoluţie

Un pas important pentru evoluţia tunurilor a fost făcut în timpul Dinastiei Tudorilor. Pentru a împiedica invaziile masive din Spania şi Franţa, la jumătatea secolului al XVI-lea, Henry al VIII-lea a construit fortificaţii de artilerie în care au fost utilizate pentru prima dată bateriile de tun. Tunurile deveniseră astfel nelipsite din dotarea armatei engleze, deoarece zidurile fiecărui fort erau dotate cu mai mult de 200 de astfel de piese de artilerie. La sfârşitul aceluiaşi secol, tunurile au devenit parte obligatorie a artileriei navale, datorită puterii mult mai mari de distrugere în comparaţie cu cea a catapultei. Cele mai bune tunuri erau construite din bronz, fiind perforate astfel încât ghiulele din piatră, fier sau plumb să stea fixate fără a necesita ajustări ulterioare.