Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
„Jurassic Park”, la fel ca majoritatea filmelor de ficţiune cu subiecte asemănătoare, ne-a adus pe ecran imaginea dinozaurilor care trăiau în păduri luxuriante, specifice unei clime calde şi umede. Tot filmele, dar şi reconstituirile făcute până de curând de oamenii de ştiinţă ne-au prezentat cumplitele fiare preistorice ca pe un soi de balauri nătângi, acoperiţi cu solzi de şopârlă ori cu scuturi cornoase, aşa cum au şi acum majoritatea crocodililor. Cercetările din ultima vreme demonstrează însă că ambele imagini sunt doar parţial corecte. Pe de o parte, pe vremea dinozaurilor, nu toată planeta se bucura de o climă foarte caldă. Motiv pentru care nici nu semăna, peste tot, cu o imensă junglă ecuatorială. Iar pe de altă parte, nu toţi dinozaurii erau acoperiţi cu piele solzoasă.
Spectaculoasele situri din nord-vestul Chinei, care de câţiva ani încoace a devenit unul dintre cele mai complexe „laboratoare” paleontologice, au clarificat, într-o mare măsură, aceste aspecte.
De fapt, cum arăta Pământul nostru pe vremea când era „Planeta dinozaurilor”? Bazându-se pe nenumărate descoperiri paleontologice, dar şi pe cercetări geologice extrem de complexe, savanţii zilelor noastre au reuşit să refacă ceea ce am putea numi „portretele-robot” ale Terei, care îi redau înfăţişarea, aşa cum s-a schimbat ea de-a lungul erelor, în zeci şi sute de milioane de ani. Vremuri extrem de îndepărtate, când geografia lumii nu semăna mai deloc cu cea din zilele noastre. Şi pe atunci existau munţi, dealuri şi câmpii, deşerturi aride, dar şi păduri de nepătruns, toate înscrise în conturul unor continente cu ţărmurile scăldate de alte mări şi oceane. O lume care acum ne apare de-a dreptul străină, aproape extraterestră. Este drept că în anumite perioade ale istoriei noastre planetare, inclusiv pe vremea dinozaurilor, clima a fost mai caldă decât cea din zilele noastre.
Dar asta nu înseamnă că în acea lume străveche n-au existat şi zone reci, cu temperaturi care oscilau foarte mult de la un anotimp la altul. Iar asta ar însemna că dinozaurii, care trăiau cam peste tot, inclusiv pe teritoriul actual al Antarcticii, au fost nevoiţi să se adapeze chiar şi la o climă mai dură. Până de curând s-a crezut că aceste fiare preistorice ar fi avut sânge rece, la fel ca şerpii, crocodilii sau şopârlele din zilele noastre. Cercetări mai noi contrazic însă această părere şi pun în evidenţă o realitate cu mult mai complexă. Într-adevăr, cândva au existat foarte mulţi dinozauri cu sânge rece. Dar alături de ei au trăit şi dinozauri cu sânge cald, aşa cum nu are nici una dintre reptilele de azi. Şi tot pe atunci existau mamifere şi păsări, ce-i drept încă primitive, animale care aveau cu siguranţă sânge cald, la fel ca acelea din zilele noastre. Dar şi ca noi înşine. Cum se descurcau dinozaurii care trăiau în zone cu anotimpuri diferite, inclusiv cu ierni foarte reci?
Un studiu realizat de cercetătorii Laboratorului de Geologie din Lyon arată că în Cretacicul inferior, adică în urmă cu circa 125 de milioane de ani, temperaturile medii de pe Tera erau apropiate de cele înregistrate în zilele noastre, la aceleaşi latitudini. Iar asta înseamnă că unii dinozauri erau nevoiţi să înfrunte şi ierni grele, cu temperaturi deosebit de scăzute. Studiul specialiştilor din Lyon s-a bazat pe analizarea unor fosile provenite din „El Dorado”-ul paleontologiei mondiale: aflorimentele fosilifere din nord-vestul Chinei, locul unde s-au descoperit atât dinozaurii cu pene, cât şi foarte multe alte relicve, pe cât de vechi, pe atât de spectaculoase. Numeroase fosile descoperite acolo sunt ale unor dinozauri de mici dimensiuni, motiv pentru care, alături de condiţiile de mediu foarte rar întâlnite, a permis conservarea lor excepţională.
Pornind de la aceste specimene deosebit de bine păstrate, s-a descoperit că o bună parte din acei dinozauri aveau corpul acoperit cu nişte fibre ciudate. Este vorba despre nişte structuri care, în unele cazuri, seamănă mai curând cu fire de blană sau cu nişte pene primitive incomplet structurate, pe care savanţii le numesc „protopene”. Iar în alte cazuri, aceste structuri par a fi compuse din pene propriu-zise care, deşi acoperă corpul unui dinozaur, seamănă ca două picături de apă cu penele păsărilor de azi. La ce le-ar fi putut fi de folos un asemenea înveliş? Încercând să răspundă la această întrebare, specialiştii s-au gândit să analizeze condiţiile climaterice în care au trăit acele fiinţe ciudate. Iar pentru realizarea acestei investigaţii, tehnica ultramodernă şi-a dat mâna cu trecutul îndepărtat, reprezentat de acele relicve vechi de peste 100 de milioane de ani.
Pentru a afla cum arăta lumea de atunci, savanţii au cercetat mai multe eşantioane extrase din oase şi dinţi de dinozauri, mamifere şi păsări primitive, broaşte ţestoase şi peşti de apă dulce, toate descoperite în aceleaşi situri paleontologice chinezeşti. Ceea ce s-a urmărit a fost analiza cantitativă a izotopilor de oxigen prezenţi încă în acele fosile. În acest studiu, ei s-au bazat pe un lucru deja cunoscut, şi anume că temperatura medie a aerului determină cantităţile de izotopi ai oxigenului conţinuţi în apa de ploaie care, ajunsă în bălţile, râurile sau fluviile care existau şi pe atunci, era băută de animalele vremii. Iar odată intraţi în circuitul lor fiziologic, aceşti izotopi erau păstraţi în oase şi în dinţi. Iar „amprentele” lor chimico-fizice se pot identifica şi după moartea şi fosilizarea acelor relicve. În urma acestor măsurători, oamenii de ştiinţă au descoperit că aceşti izotopi ai oxigenului vorbesc despre variaţii de temperatură corespunzătoare unui regim climatic variabil cu episoade la fel de reci ca acela întâlnit în iernile zilelor noastre.
Citește pe Antena3.ro
Cum se descurcau animalele acelor vremuri în perioadele friguroase? Cu siguranţă că la fel ca urmaşii lor de azi. Reptilele cu sânge rece, adică dinozaurii obişnuiţi, broaştele ţestoase şi şopârlele îşi săpau vreun bârlog şi intrau în hibernare. Probabil că la fel procedau şi unele dintre mamiferele primitive care trăiau pe atunci. O viaţă mult mai activă aveau însă fiinţele cu sânge cald, de la dinozaurii cu pene la păsări şi mamiferele îndeajuns de „eficiente”, încât să-şi poată produce energia vitală chiar şi în condiţii de mediu mai vitrege. Şi trebuie să recunoaştem că nici un film nu ne-a prezentat imaginea unor dinozauri care agonisesc traiul zilnic alergând prin zăpădă.
Aceste studii şi altele de aceeaşi natură dau răspuns la o altă întrebare care-i frământă pe oamenii de ştiinţă după descoperirea dinozaurilor cu pene: la ce le-ar fi putut folosi, care ar fi fost rostul lor? Cu siguranţă că „protopenele”, cele care semănau mai curând cu o blană mai ciudată compusă din fire pufoase, erau o foarte bună protecţie termică la vreme de iarnă. Putem să mai credem, după cum alte cercetări au şi demonstrat-o deja, că acele pene erau colorate în diverse nuanţe care-i făceau pe masculi mai atrăgători în faţa femelelor pe care le „curtau” în cursul ritualurilor de împerechere. Aşa se întâmplă şi acum, când masculii majorităţii speciilor de păsări îşi etalează penajul colorat în faţa femelelor pe care vor să le „cucerească”. Şi doar în anumite cazuri, la anumite specii de dinozaur, penele au evoluat până la forma care le face utile la zbor.
Până acum, clasica întrebare „ce a fost mai întâi, oul sau găina?” nu a primit încă un răspuns bazat clar pe date ştiinţifice. În schimb, cercetările ultimilor ani au oferit răspunsul la o altă întrebare, logică şi perfect justificată: „ce a fost mai întâi, penele sau zborul?”. Este clar că mai întâi au fost penele, indiferent dacă au apărut ca protecţie termică, foarte utilă în timpul „iernii dinozaurilor” sau doar ca ornamente, pentru atragerea femelelor care, şi pe atunci, erau deosebit de pretenţioase în ceea ce priveşte înfăţişarea masculilor. Zborul a apărut ceva mai târziu, atunci când penele au dobândit forma cea mai adecvată pentru a crea portanţa necesară ridicării de la sol, fie pentru un zbor activ, fie doar pentru unul planat, de la un copac la altul.
