Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Prezentat cu aplomb de NASA ca cel mai eficient, economic, sigur şi de perspectivă program spaţial după misiunile Mercury şi Apolo, proiectul complex al navetei spaţiale s-a dovedit a fi un drum lung, in care ajustările au fost făcute "din mers", greşelile s-au plătit cu preţul vieţii astronauţilor, iar costurile au atins culmi care dau coşmaruri politicienilor de la Washington.
Prezentat cu aplomb de NASA ca cel mai eficient, economic, sigur şi de perspectivă program spaţial după misiunile Mercury şi Apolo, proiectul complex al navetei spaţiale s-a dovedit a fi un drum lung, in care ajustările au fost făcute "din mers", greşelile s-au plătit cu preţul vieţii astronauţilor, iar costurile au atins culmi care dau coşmaruri politicienilor de la Washington. De la bun inceput insă NASA trebuia să treacă peste un handicap enorm: costurile misiunilor, care au dus la celebrele cuvinte rostite de Armstrong pe Lună, "Un pas mic pentru om, un pas mare pentru omenire", slogan apreciat in jurul valorii de 100 de miliarde de dolari. Iar după programul Apollo, NASA a fost nevoită să facă adevărate piruete de discurs şi de retorică in comisiile de finanţe ale Congresului şi in Biroul Oval pentru a primi finanţări pentru planurile sale. Deşi dorea continuarea programului de explorare spaţială cu edificarea unei centuri de staţii orbitale care să fie fundament pentru planul de termen lung - zborul cu echipaj uman spre Marte, NASA a fost nevoită să se conformeze unor bugete cel puţin modeste faţă de estimările şi aşteptările sale. Iar in condiţiile in care preşedinţii americani au aprobat mereu cu dificultate proiecte legate de staţiile spaţiale, planurile legate de naveta spaţială trebuiau modificate. Acest vehicul de zbor spaţial fusese găndit ca un mijloc "de rutină" pentru transportul astronauţilor, echipamentelor şi incărcăturilor comerciale spre şi dinspre staţiile spaţiale.
Jocurile politice au dominat agenda Administraţiei Spaţiale americane. Iar deciziile pe care le-a luat NASA au fost, in perioada de dinainte de tragedia răsunătoare a primei navete care a explodat, Challenger, cel puţin pripite. Comisia Rogers, care a investigat cauzele dezintegrării navetei din 1986, a ajuns la concluzia că, pentru a păstra aparenţele de eficienţă, siguranţă şi fezabilitate ale programului navetei, NASA se lansase intr-o adevărată cursă a OK-urilor de decolare, chiar şi atunci cănd riscurile tehnice erau foarte cunoscute superiorilor cu putere de decizie. Acestea, dublate de faptul că la fiecare lansare costurile erau de fapt de 16 ori mai mari decăt fuseseră pronosticate, aruncă o umbră destul de neplăcută peste programul navetelor. Insă sistarea programului, estimată pentru 2010, rămăne incă o decizie pe care NASA va trebui s-o cultive "politic", in mandatul unei noi administraţii la Casa Albă.
Citește pe Antena3.ro
