Palatul ţarilor

Mama Rusia, ţara care, de câteva seco­le, se consideră urmaşa politică a Romei. Şi acţionează ca atare. Iar creierul ei a fost dintotdeauna la Kremlin, în Palatul ţarilor. Indiferent dacă s-au numit Ivan al lV-lea “cel Groaznic” sau Petru cel Mare ori Sta­lin, Gorbaciov şi, de ce nu, Putin, ei toţi au fost cei care, timp de peste o jumătate de mileniu, au croit istoria Rusiei şi, uneori, a lumii întregi.

Mama Rusia, ţara care, de câteva seco­le, se consideră urmaşa politică a Romei. Şi acţionează ca atare. Iar creierul ei a fost dintotdeauna la Kremlin, în Palatul ţarilor. Indiferent dacă s-au numit Ivan al lV-lea “cel Groaznic” sau Petru cel Mare ori Sta­lin, Gorbaciov şi, de ce nu, Putin, ei toţi au fost cei care, timp de peste o jumătate de mileniu, au croit istoria Rusiei şi, uneori, a lumii întregi. O istorie jucată adeseori pe muchia de cuţit a in­trigilor de palat. Dar şi eroic, pe câmpurile de luptă. Iar în spatele acestei istorii s-a aflat permanent dorinţa de putere. O putere cât mai mare, întinsă, dacă se poate, asupra întregii planete. Iar cea mai clară “diagramă” acestei dorinţe seculare este developată dramatic în ceea ce cancelariile lumii numesc: “Testamentul lui Petru cel Mare”.

Deşi foarte mulţi specialişti îl consideră un document apocrif, prevederile lui  se regăsesc, fidel, în politica rusească din ulti­mele trei secole. “Eu las instrucţiunile urmă­toare, pe care le recomand la a lor luare de minte, ca să fie păzite cu statornicie”, spune ţarul, în limba uşor arhaică a secolului al XVIII-lea. Dar dispoziţiile sale politico-militare sunt deosebit de clare: “A ţine naţia rusească ne­curmat în stare de război, spre a avea pe solda­ţii ei pururea deprinşi la război. Războiul să ajute păcii, în interesul întinderii Rusiei şi a înaintării ei în înflorire”. Iar pentru ca politica să nu se facă doar aproape de casă, Petru cere clar: “A se amesteca în toate pricinile şi dezbaterile din Europa, mai vârtos în acele ţări care, fiind mai în apropiere, ne interesează mai cu seamă”. Sună cunoscut? Da, pentru că asta a fost linia politică respectată cu sfinţenie de toţi ţarii, de la cei de stripe nobilă până la “Ţarii Roşii” care conduc Rusia de un secol încoace. Iar aceste “prevederi testamentare” îi confirmă drama­tic pe bunicii  noştri, care spuneau că “de la Răsărit ne-au venit doar crivăţul şi bolşevicii”. Acum, la fel ca întotdeauna, Kremlinul înseamnă putere. Dar şi bogăţie. Şi de ce nu, multă artă: extrem de multă frumuseţe concentrată pe fiecare metru pătrat.

Expresie a unei puteri aproape absolute, Kremlinul înseamnă şi zeci de palate somptuoase, construite de vestiţi arhitecţi vest-europeni şi decorate de pictori şi sculptori nu mai puţin dăruiţi cu har.

Şi câteva sute de biserici străvechi. Transformate cândva în grajduri şi magazii de regimul comunist, multe dintre acestea au rămas totuşi în picioare.

De pe la începutul anilor ’90, cele care au supravieţuit au fost restaurate, iar acum liderii postcomunişti merg în ele, ca să bată cruci evlavioase. Aceasta este Rusia de azi. Iar Kremlinul este icoana ei multiseculară.