Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
... continuare din numărul trecut...
"Nu e bine deloc!" Deja e a treia oară cănd ajung in exact acelaşi scenariu, pe aceeaşi stradă, a aceluiaşi oraş, imbrăcată la fel. Căt de credulă am putut fi să mă găndesc că Baltazar mi-a dat ceva care funcţionează cum s-a lăudat el... cine ştie ce face obiectul ăsta, de fapt.
... continuare din numărul trecut...
"Nu e bine deloc!" Deja e a treia oară cănd ajung in exact acelaşi scenariu, pe aceeaşi stradă, a aceluiaşi oraş, imbrăcată la fel. Căt de credulă am putut fi să mă găndesc că Baltazar mi-a dat ceva care funcţionează cum s-a lăudat el... cine ştie ce face obiectul ăsta, de fapt. Nu mă indoiesc totuşi că am să mă materializez aici din nou, de-a binelea, dacă mai stau mult cu mica mărgea luminoasă albastră ("bila neagră", cum ii spunea el) in mănă. Incep să mă sperii - ce-o să se intămple dacă materializarea se petrece deodată cu cealaltă? Nimic, mă liniştesc singură, n-o să se intămple nimic, pănă la urmă mă aflu de fapt in interiorul altei bile, chiar dacă in paralel - şi nu mă mai intorc pe faleză, oricum, să se uite fata aia la mine... De data asta n-am s-o mai păţesc - mă duc să-mi caut un loc potrivit pentru apariţie, pe o străduţă la dreapta, care dă intr-o curte infundată, unde sunt cam multe geamuri; dar n-am ce-i face, procesul a inceput deja.
E neplăcut şi de data asta, şi acum simt că imi pocnesc capul şi toate oasele, dar incerc să nu mă mai mişc in timpul transferului, astfel că mă materializez in picioare, şi nu prea şifonată. Aproape că sunt mulţumită de rezultat, sper că n-am fost văzută apărănd dintr-o dată in mijlocul curţii şi, cu puţin noroc, lumea de pe stradă o să creadă că sunt o excentrică vopsită pe faţă, deghizată, după cum am mai văzut prin filmele lor tot felul...
Nu dau bine colţul insă că se izbeşte de mine, in mare viteză, cu părul in vănt şi despletită toată, individa de pe faleză. Mă dezechilibrez şi cad deodată cu ea şi la un loc, drept care femeia se zvărcoleşte, mă mai imbrănceşte un pic in timp ce se chinuieşte să se desprindă şi să se retragă departe de mine, după care rămăne in capul oaselor şi incepe să urle căt o ţin plămănii. Eu nu ştiu ce să fac, aşa că incep să vorbesc.
Citește pe Antena3.ro
"Eu sunt Lucinda. N-ai de ce să te sperii..." - tace brusc şi se uită la mine de parcă aş fi din altă constelaţie. Aş putea-o linişti cu privire la asta, incă se pare că suntem singuri in Univers...
"Vin din viitor, m-am proiectat cu ajutorul unei «bile negre» printr-o curbă spaţio-temporală..."
"CEE?!" - incepe să urle din nou, de data asta la mine - "⦠Din viitor, care viitor? Aşa ceva n-am mai auzit şi vorbeşti la fel ca noi⦠iţi baţi joc de mine. Cum curbă spaţio-temporală, aşa ceva e imposibil?! Sunteţi mai mulţi, am mai văzut una pe malul fluviului, a apărut şi a dispărut aşa, dintr-o dată, voi ăştia de la guvern credeţi că vă puteţi juca cu vieţile oamenilor!!"
"Stai un pic!", o intrerup, şi duc măna la buzunar, gata să ii arăt despre ce e vorba.
"Lasă măna jos! Cine ştie ce armă ai acolo, vrei să mă omori..."
"Hei, tu!", aud nişte strigăte din spate şi mă intorc să văd un băiat de vreo 14 ani, coborănd val-vărtej in curte. "Cum ai făcut chestia aia?
Te-am văzut la mine pe calculator, tocmai testam cu băieţii nişte senzori de căldură... Cum ai apărut in mijlocul curţii?!.." Nu apuc să zic că
n-ar fi adevărat, dar puştiul pare de-a dreptul incăntat. "⦠Hei, dar arăţi ciudatâ¦", se miră, făcănd doi paşi in spate. Da, bine, imi vine să răd isteric, cred că m-am molipsit de la domnişoara elegantă care şade in continuare pe caldarăm. "Da, aşa arată oamenii de pe la 2046 incolo", zic (e anul in care a avut loc Marea Combinaţie). "Ne-am combinat ADN-ul cu al unor alge verzi."
"Uaa, vii din viitor! Ce chestie!⦠Pot pune măna?" Evident, nu stă să intrebe de două ori şi mă trezesc că mă atinge pe braţ şi pe cap. E doar un puşti, dar e impresionant, cu vreo treizeci de centimetri mai inalt decăt mine şi incerc să-mi alung senzaţia de disconfort, făcănd un pas in spate.
"Eu sunt Lucinda." Intind măna să facem cunoştinţă - asta cred că nu s-a schimbat de-a lungul timpului şi am dreptate, e un lucru normal şi pentru ei.
"Marcu" imi zice şi zămbeşte, străngăndu-mi măna. Nervii mei intinşi se mai calmează. Nu ştiu ce urmează să fac in continuare, dar am un punct de plecare. "Nu vrei să vii pănă sus? Băieţii sunt sigur curioşi să afle ce s-a intămplat." Ba da, evident că vreau să urc, tot nu am altceva mai bun de făcut.
"Hai şi tu", zice către fata pe care nu ştiu cum o cheamă şi care pare să fie in continuare in stare de şoc, după cum se ridică, automat, să ne urmeze.
Sus ne aşteaptă doi băieţi şi o fată care zac invăluiţi in fum pe căteva perne răspăndite printr-o cameră intunecoasă şi altfel ticsită cu plăci din ebonită şi cabluri, monitoare şi cutii. Ar dori să pară că nu se prea sinchisesc de mine, dar imi aruncă din cănd in cănd priviri preocupate, ca şi cum s-ar aştepta ca dintr-o clipă
intr-alta să sar pe geam sau să mă transform intr-o baltă acidă de lichid roz care să curgă prin duşumea. Au totuşi o grămadă de intrebări şi eu le povestesc tot ce pot şi ştiu, la indemnul lui Marcu şi sub influenţa unei substanţe de culoarea chihlimbarului, care arde cănd o inghiţi şi, suspectez eu, e un stimulent de imaginaţie pe care il foloseau (il folosesc, acum că sunt şi eu printre ei) oamenii ăştia inainte de Marea Combinaţie, pe care o sorb dintr-un pahar pe care tot Marcu mi l-a pus in mănă. Imi dă o stare ciudată, de ameţeală şi de greaţă vagă, ca de febră, şi nu-mi face nici o plăcere. Prefer de o sută de ori o baie de soare sau un tur de piscină, dar bănuiesc că pentru ei lucrurile stau un pic altfel; par destul de multumiţi de senzaţie. Chiar şi domnişoara pare mai relaxată. Ajungem şi la ce s-a intămplat azi-dimineaţă, după ce, la intrebarea dacă noi, oamenii contemporani, măncăm şi bem ca şi ei, imi ridic paharul demonstrativ.
Ei, dar, după ce termin de povestit, lucrurile se complică, pentru că toţi incep să-şi dea cu părerea că n-am găndit destul de precis, că nu mi-am proiectat exact in minte contextul spaţio-temporal in care vroiam să ajung şi, in sfărşit, trag concluzia că n-am ştiut cum exact să mănuiesc creanga de nichel, astfel incăt să obţin rezultatul optim. Oricum ar fi, zic ei, e neapărat necesar să mai incerc o dată - in cel mai rău caz, dacă treaba nu funcţionează, nu am decăt să-mi fac apariţia pe o străduţă lăturalnică, aşa cum am mai făcut, şi să vin să le bat la uşă - doar ştiu unde. Pe de altă parte, e clar că o să se intămple cu totul altceva, pentru că stăm de poveşti de căteva ore bune şi eu n-am apărut pe uşă, ceea ce ar fi fost normal să se intămple, dacă, aşa cum spun, ajung de fiecare dată in acelaşi continuum de timp şi de loc. Discuţia continua aprins cătăva vreme, eu, bineinţeles, nu sunt de aceeaşi părere, pentru că intre dispariţia mea de pe faleză şi materializarea in curtea din faţa casei lui Marcu a trecut suficient timp ca domnişoara, căreia incă nu-i ştiu numele şi care n-a zis nimic in toate orele astea, să parcurgă in fugă distanţa de la malul fluviului pănă aici.
Dar se aude cineva la uşă, incercănd să intre, şi ii văd pe toţi cum se precipită să-şi ascundă paharele şi să deschidă geamul. Marcu se face alb la faţă şi imi suflă cu jumătate de voce:
"Dispari, e mama!...".
Ei, asta e⦠scot creanga din buzunar şi ezit - uff, iarăşi⦠dar n-am timp să mă hotărăsc intr-un fel sau altul că domnişoara de pe faleză sare de pe perna unde stătuse pănă atunci, dănd să-mi smulgă din mănă obiectul. Mă precipit şi scap o boabă in palmă, pe care ea dă să mi-o iaâ¦
⦺i ne trezim amăndouă pe stradă, in faţa sediului de la Zumbeispielbank, in mijlocul unei dimineţi grăbite şi banale de joi, mai-mai să mă ciocnesc de mine insămi trecănd grăbită inspre filarmonica, ţinănd in măna dreaptă suflaiurotorul incă intreg. Nu ştiu de ce, ştiind că nu sunt materializată, mă intind să smulg din propria mănă cutia cu instrumentul, probabil pentru că imi doresc absurd să pot schimba ceva, mă reped in timp util să mă văd pe mine cea de azi-dimineaţă, trecănd la vreo zece centimetri buni de o pereche de velociformere aşezate ordonat şi cu şireturile legate in faţa băncii, şi pe fata incă incleştată de măna mea călcănd in ei cu toată talpa.
Velociformerele s-au mutat din loc şi s-au desfundat un pic şi intre timp şi-au pornit alarma. Bila vibrează şi arde.
"Dă-i drumul, dă-i drumul, o să rămăi aici!", ii strig fetei, care se uita la mine stupefiată, cred că in sfărşit şi-a revenit un pic din şoc şi ascultă ce-i spun. Simt că dă drumul bilei şi incheieturii mele, şi nu apuc să mă dezmeticesc, pentru că la mai puţin de o palmă de mine a apărut prin ceaţa hologramei Baltazar, care mă striga, şi - din surpriză - las şi eu bila să cadă.
Mă trezesc şezănd rezemată de un perete pe coridorul filarmonicii, cu suflaiurotorul scos din cutie, dar intreg, lăngă mine. Aud ceva mai incolo vocea şefului de orchestră bombănind - "Haideţi să incepem odată, pe Lucinda n-o mai aşteptăm!... Aa, o să vadă ea, 2000 de E-uri penalizare după concert!..."
⦠Acasă la Marcu, in camera lui, se afla Marcu, trei dintre prietenii lui de la şcoală, o necunoscută şi mama lui Marcu, care părea că e in plin avănt moralizator:
"⦪i cine e ea?!? Ea nu era aici inainte!...".
"Vă inşelaţi, doamnă", spune necunoscuta, "am fost aici tot timpul. Doar că n-aţi băgat de seamă. Sunt profesoara lor de fizică şi ne-am adunat aici să testăm nişte senzori de
căldură!..."
Cei patru adolescenţi se uitară unii la alţii şi apoi la necunoscută, care le făcu veselă cu ochiul, ţinănd in mănă un obiect mic, care semăna cu un pix nichelat cu o bilă albastră in vărfâ¦
Sfarsit
