Războinicii Bibliei

Un grup de arheologi profesionişti şi voluntari pretinde că a descoperit în Israel locul în care s-au luptat David şi Goliat, precum şi o scriere veche de aproximativ 2.850 de ani, cu mult înaintea conceperii Manuscriselor de la Marea Moartă.

Deşi dovezile istorice despre ceea ce s-a întâmplat în urmă cu 3.000 de ani sunt puţine, arheologii cred că au găsit răspunsul la întrebarea legată de locul în care s-a desfăşurat celebra luptă biblică dintre Goliat din Gat şi David, cel care avea să devină conducătorul regatului unit al lui Israel şi Iuda.

O echipă de arheologi a descoperit la aproximativ 30 de kilometri de Ierusalim un ciob şi alte câteva indicii care, puse cap la cap, ar putea dezvălui mistere nepătrunse până acum de mintea omului modern. Pe această bucăţică de pământ ars, o minte iscusită a aşternut câteva rânduri despre care specialiştii din zilele noastre susţin că descriu lupta dintre doi eroi ai secolului al XI-lea înainte de Hristos. Mărturia datează de aproximativ trei milenii, după cum au arătat testele cu carbon 14 efectuate luna trecută la Ierusalim, şi pare că descrie lupta dintre uriaşul Goliat din Gat, filisteanul înalt "de şase coţi şi-o palmă" (aproximativ trei metri), şi păstorul David, viitorul rege al Israelului unit.

Păstorul neînfricat

"Alegeţi dintre voi un om care să se pogoare împotriva mea! Dacă va putea să se bată cu mine şi să mă omoare, noi vom fi robii voştri; dar dacă-l voi birui şi-l voi omorî eu, voi ne veţi fi robi nouă şi ne veţi sluji." Acestea au fost cuvintele, descrise mai târziu în Biblie (Vechiul Testament, Cartea I a lui Samuel, "Războiul cu Filistenii"), cu care înfricoşătorul luptător, cu "zale cu solzi în greutate de cinci mii de sicli de aramă" (aproximativ 57,5 kilograme), cu "tureci de aramă peste fluierele picioarelor şi o pavăză de aramă între umeri", a provocat oştile lui Israel la luptă. "Coada suliţei lui (a lui Goliat, n.r.) era ca un sul de ţesut şi ferul suliţei cântărea şase sute de sicli de fer (6,9 kilograme, n.r.). Cel ce-i purta scutul mergea înaintea lui."

Deşi nu era soldat, ci un simplu păstor şi mezinul celui mai bătrân om (al lui Isai) "între ceilalţi oameni", David s-a oferit să-l slujească pe regele Saul, primul rege peste Israel, acceptând provocarea lui Goliat. Băiatul, "bălan, cu ochi frumoşi şi plăcut la faţă", bun cântăreţ la harpă, "priceput la vorbă şi bărbat chipeş", nu s-a temut nici de scutul de aramă pe care uriaşul filistean îl purta pe umăr, nici de coada suliţei ori de fierul acesteia. "Robul tău (al lui Saul, n.r.) a păscut oile tatălui său. Şi când un leu sau un urs venea să-i ia o oaie din turmă, alergam după el, îl loveam şi-i smulgeam oaia din gură. Dacă se ridica împotriva mea, îl apucam de falcă, îl loveam şi-l omoram. Aşa a doborât robul tău leul şi ursul; şi cu Filisteanul acesta, cu acest netăiat împrejur, va fi ca şi cu unul din ei, căci a ocărât oştirea Dumnezeului celui viu. (...) Domnul, care m-a izbăvit din ghiara leului şi din laba ursului, mă va izbăvi şi din mâna acestui Filistean!" Vorbele tânărului David, păstrate până în zilele noastre în Cartea I a lui Samuel din Vechiul Testament, denotă o siguranţă de sine aproape ieşită din comun. Un simplu păstor să ţină piept unui uriaş feroce? Nici soldaţilor israeliţi, nici regelui lor nu le venea să creadă.

Mărturii concrete, fizice despre locul bătăliei nu am avut până în prezent. În Biblie este scris că filistenii şi-au strâns oştile pentru război, şi-au ridicat tabăra între Soco (o cetate a lui Iuda) şi Azeca, la Efes-Damim, iar israeliţii şi-au aşezat tabăra în Valea Terebinţilor. "Filistenii se aşezaseră pe un munte de o parte şi Israel pe un munte de cealaltă parte; doar valea îi despărţea."

Khirbet Qeiyafa

În apropierea oraşului de astăzi Beit Shemesh, se află situl Fortăreţei Elah (Khirbet Qeiyafa, în arabă, n.r.). Având o suprafaţă de peste două hectare, situl este localizat la 32 de kilometri sud-vest de Ierusalim, pe dealurile care înconjoară Valea Elah. Aceasta era o locaţie strategică din punct de vedere geopolitic, ea aflându-se la confluenţa dintre Filisteea şi zonele de coastă şi regiunea ce lega Ierusalimul de Hebron. Arheologii spun că aici ar putea fi locul în care David l-a răpus pe Goliat cu o singură piatră şi apoi i-a retezat capul cu sabia filisteanului. O poveste legendară despre care aflăm din Sfânta Scriptură.

Deşi regele Saul a insistat ca tânărul păstor să poarte hainele sale, coiful de aramă, zalele şi sabia sa, David a refuzat şi "şi-a luat toiagul în mână, şi-a ales din pârău cinci pietricele netede şi le-a pus în traista lui de păstor şi în buzunarul hainei. Apoi cu praştia în mână a înaintat împotriva filisteanului". Uimit de curajul băiatului, Goliat a râs şi l-a întrebat: "Ce! Sunt câne de vii la mine cu toiege?". Răspunsul fu pe măsură: "Tu vii împotriva mea cu sabie, cu suliţă şi cu pavăză; iar eu vin împotriva ta în numele Domnului oştirilor, în numele Dumnezeului oştirii lui Israel pe care ai ocărât-o. Astăzi Domnul te va da în mâinile mele, te voi doborî şi-ţi voi tăia capul, astăzi voi da stârvurile  taberii filistenilor păsărilor cerului şi fiarelor pământului. Şi tot pământul va şti că Israel are un Dumnezeu; Şi toată mulţimea aceasta va şti că Domnul nu mântuieşte nici prin sabie, nici prin suliţă. Căci biruinţa este a Domnului. Şi El vă dă în mâinile noastre".  

Replicile dure anunţau parcă o luptă înverşunată. Sorţii au ţinut de la bun început cu tânărul cu părul bălai: "Îndată ce filisteanul a pornit să meargă înaintea lui David, David a alergat pe câmpul de bătaie înaintea filisteanului. Şi-a vârât mâna în traistă, a luat o piatră şi a aruncat-o cu praştia; a lovit pe filistean în frunte şi piatra a intrat în fruntea filisteanului, care a căzut cu faţa la pământ. Astfel, cu o praştie şi cu o piatră, David a fost mai tare decât filisteanul; l-a trântit la pământ şi l-a omorât fără să aibă sabie în mână. A alergat, s-a oprit lângă filistean, i-a luat sabia, pe care i-a scos-o din teacă, l-a omorât şi i-a tăiat capul. Filistenii, când au văzut că uriaşul lor a murit, au luat-o la fugă. Şi bărbaţii lui Israel şi Iuda au dat chiote şi au pornit în urmărirea filistenilor până în vale şi până la porţile Ecronului. Filistenii, răniţi de moarte, au căzut pe drumul care duce la Şaaraim până la Gat şi până la Ecron. (...) Iar David a luat capul filisteanului şi l-a dus la Ierusalim şi a pus armele filisteanului în cortul său".  

Situl biblic de la Khirbet Qeiyafa

Khirbet Qeiyafa a fost lăsat în voia sorţii până în 2005, când profesorul Saar Ganor a descoperit aici structuri impresionante datând din Epoca Fierului. A fost neglijat atât de arheologi, cât şi de oamenii bisericii. Anul trecut însă, o echipă de specialişti, condusă de Yosef Garfinkel de la catedra de arheologie a Universităţii Ebraică din Ierusalim şi de profesorul Ganor de la Autoritatea Israeliană pentru Antichităţi, a iniţiat o serie de lucrări în acest sit. "Descoperirile lui Garfinkel pot avea ecouri politice şi religioase. Statul modern Israel se consideră succesorul regatului biblic unic al Iudeei, pe care l-a creat David. Pe site-ul Ministerului israelian de Externe, graniţele moderne sunt desenate conform cu harta regatului lui David şi al lui Solomon, aşa cum apare el în Biblie", scrie un jurnalist american pe pagina de internet a publicaţiei Bloomberg, într-un articol despre implicaţiile posibile ale descoperirii de la Khirbet Qeiyafa.

Oraşul cu două porţi

Până în prezent, situl era atribuit oraşului biblic Azeka. Dar descoperirile din vara acestui an au arătat că această aşezare datează de la începutul secolului al X-lea î.Hr., din Epoca Fierului. Arheologii au scos la lumină, între altele, o fortificaţie masivă construită din megaliţi, mulţi dintre ei fiind stâlpi groşi de piatră ("massebah"), cu formă conică, înfipţi cu vârful ascuţit în zidul care înconjoară astăzi ruinele oraşului. Pentru cunoscători, descoperirile pot fi monumentale. Un oraş antic cu două porţi de acces, una înspre est (spre Ierusalim, considerată poarta principală, acoperită ulterior de un zid construit în perioada elenă), cealaltă înspre vest. O asemenea aşezare cu două porţi este unicată în Regatele lui Iuda şi al Israelului, susţin arheologii. Zidurile sunt înalte şi fortificate (câţiva bolovani au patru-cinci tone), iar, potrivit unor calcule, oraşul ar fi adăpostit, la sfârşitul secolului al XI-lea î.Hr. şi începutul secolului al X-lea î.Hr., cam 500 de suflete.

Ostraconul

Una dintre cele mai uimitoare descoperiri a fost un ostracon, care a ieşit la lumină cu un mesaj. Un mesaj lăsat moştenire probabil de un scrib, care a trăit în urmă cu aproximativ 3.000 de ani. Pe suprafaţa acestui ciob de formă aproape pătrată şi a cărui latură este de aproximativ 15 centimetri au fost scrijelite, cu un fel de cerneală, 50 de caractere aparţinând probabil limbajului proto-canaanit (precursorul alfabetului ebraic). Scrisul pe cinci rânduri este vizibil pe alocuri, iar arheologilor le-a atras atenţia sintagma "al-ta’as" (cuvinte folosite exclusiv de triburile iudee), care însemna "nu o face". S-au descifrat totodată termenii "rege", "judecător" şi "sclav", iar arheologii speră să poată desluşi şi alte cuvinte pentru a înţelege textul în ansamblul său.

Specialiştii spun că, după toate probabilităţile, acesta pare cel mai lung text găsit vreodată în ebraica veche. Ceea ce i-a şocat pe cercetători a fost însă faptul că această mărturie a trecutului este mai veche decât cea mai veche scriere ebraică cunoscută până în prezent, respectiv Manuscrisele de la Marea Moartă. În vreme ce Manuscrisele au fost scrise în urmă cu 2.000 de ani, acest ciob de vas are o vechime de cel puţin 2.850 de ani.

Oamenii de ştiinţă nu se grăbesc să speculeze. Spun însă că au nevoie de cel puţin opt-zece ani pentru a analiza fiecare element în parte şi a oferi verdictul. Până atunci însă, în cercuri restrânse, se nasc tot felul de întrebări – era acesta un oraş filistean şi dacă da, atunci de ce anume se temeau acei războinici de şi-au construit ziduri înalte şi întărite? Era acesta un oraş israelit şi dacă da, atunci aceasta este o dovadă a legendelor biblice despre marele David şi regatul său?

Moştenirea de la Shaaraim

Tehnologiile de ultimă oră folosite în astfel de domenii care ne pot dezvălui trecutul ar putea schimba foarte uşor istoria. Mai ales după ce arheologii au găsit în urmă cu câteva săptămâni o a doua poartă şi se pare că a fost singurul oraş fortificat cu două intrări din Epoca Fierului.

Profesorul Garfinkel de la Universitatea Ebraică din Ierusalim susţine că, dată fiind configuraţia acestei aşezări, a mărturiilor găsite aici şi a testelor arheologice şi radiometrice, acest sit ar fi aparţinut oraşului biblic iudeu Shaaraim (termen care, în limba ebraică, însemna "două porţi" şi care apare scris de trei ori în Biblie, de două ori oraşul fiind legat de numele Regelui David). Argumentele folosite de Garfinkel în apărarea acestei ipoteze sunt: localizarea geografică a sitului; faptul că Shaaraim a fost menţionat ca oraş iudeu în Scriptură; existenţa aşezărilor fortificate construite pe platouri (în câmpii, văi etc.); zidurile-cazemate specifice stilului iudeu; iar principala intrare în oraş se făcea prin poarta care "dădea" înspre Ierusalim. Argumentele de ordin fizic (descoperite până în prezent) sunt: inexistenţa oaselor de porc (au fost găsite resturi de animale, dar nu şi de porc. Carnea acestui animal nu era consumată de iudei, ci de filisteni); vasele sunt diferite faţă de cele din regiunea filisteană Gat; conform analizelor petrografice, piesele descoperite aici aparţin ceramicii din Valea Elah, iar inscripţia de pe ostracon este în limba pre-ebraică.

"Este o descoperire critică în ceea ce priveşte aprecierea noastră viitoare la valoarea istorică uriaşă pe care acest loc a jucat-o în regatul lui Iuda", a declarat Barnea Selevan, codirector al Fundaţiei Stone, care se ocupă de organizarea vizitelor pentru studenţi şi pentru turişti la acest sit.

Poarta de est

Poziţionată în partea de est a oraşului, în direcţia Ierusalimului, a doua poartă a fost construită din lespezi mari de piatră, fiecare cântărind 10 tone, fapt ce i-a făcut pe arheologi să susţină că ordinul întăririi acelor ziduri a venit de undeva de sus, probabil de la un guvern centralizat. Cu ajutorul testării cu carbon 14 s-a arătat că aşezarea era încă activă în perioada dintre anii 1000 şi 965 î.Hr. "Toate oraşele din acea perioadă şi cele pe care le-am descoperit până acum au o singură poartă. Aici am găsit două porţi, ceea ce este foarte neobişnuit", a spus profesorul Garfinkel. Specialistul susţine că descoperirile echipei sale indică fie că oraşul era întărit din anumite motive, fie că era un avanpost militar, mai precis o structură centralizată ce făcea parte din sistemul guvernamental administrat de regele David al Israelului. Răspunsuri clare şi concrete vom afla însă mult mai târziu, unii vehiculează chiar perioade de opt-zece ani de cercetări şi săpături la Khirbet Qeiyafa. Trebuie luaţi în calcul toţi factorii – "geografici, biblici, testele radiometrice. Nimic nu este o coincidenţă. (...) Poate că  vom găsi o inscripţie pe poartă indicându-l pe cel care a construit oraşul: «Eu, David, fiul lui Isai, am ridicat acest oraş»", a adăugat Garfinkel.

Sceptici

Şeful echipei de arheologi spune că situl Khirbet Qeiyafa pare mai degrabă un avanpost militar din regatul Iudeu, prin care se exercita controlul asupra pământului din sud-vestul Asiei şi Palestina şi care a reprezentat predecesorul regatului Israel. Nu toţi specialiştii susţin însă ipoteza lui Garfinkel, mai ales că nu se ştie deocamdată cine controla această fortăreaţă cu rol strategic – iudeii sau filistenii.

Amos Kloner, profesor la Universitatea Bar Ilan şi fost arheolog în zona Elah, este de părere că, deşi pare inedită, descoperirea celei de-a doua porţi nu denotă faptul că acesta a fost un oraş iudeu. Nici Israel Knohl, expert în studii biblice la Universitatea Ebraică din Ierusalim, nu împărtăşeşte teoria lui Garfinkel. Într-o declaraţie citată de National Geographic, el a precizat că "principala problemă legată de acest sit este că nu a fost găsită nici o dovadă care să ateste că oraşul ar fi fost iudeu". "Dacă mă întrebaţi ce fel de viaţă se ducea chiar şi în Ierusalimul din perioada regelui David, n-aş putea să vă răspund", a adăugat Knohl.

Dar Garfinkel insistă asupra faptului că ostraconul şi a doua poartă a fortăreţei constituie descoperiri uimitoare, care nu au precedent în câmpul arheologiei biblice. El susţine că, deşi a fost săpată doar o suprafaţă foarte mică din sit, dovezile sunt numeroase şi par covârşitoare.

CIOBURI
Cioburile scoase la iveală anul acesta din şantierul arheologic de la Khirbet Qeiyafa pot oferi numeroase mărturii despre locul pe care profesorul Yosef Garfinkel, arheolog la Universitatea Ebraică din Ierusalim, îl atribuie oraşului biblic Shaaraim. Specialiştii au fost fascinaţi de descoperirile făcute şi speră ca ele să confirme teoria potrivit căreia situl arheologic a aparţinut cândva unui oraş iudeu fortificat, aflat în centrul unei regiuni tumultuoase încă din acea perioadă.

CALUL DOVEDIT
Printre piesele de ceramică a fost găsit şi acest cap de cal cu căpăstru. Animal domestic folosit la muncile câmpului sau armă de luptă? Ar putea confirma această piesă teoria conform căreia situl de la Khirbet Qeiyafa s-a numit cândva Shaaraim şi a avut o importanţă geopolitică strategică, jucând un rol deosebit între regiunile de coastă şi cele muntoase? Arheologii nu cunosc deocamdată răspunsul – este nevoie de timp pentru a-l afla. Există însă păreri potrivit cărora ruinele acestui oraş fortificat într-un spaţiu unde Biblia spune că s-a desfăşurat lupta dintre David şi Goliat pot vorbi totodată despre autoritatea regeului Israelului, pe care unii istorici din zilele noastre consideră că ar fi condus un trib numeros şi incult.

SCURT ISTORIC
Acesta este situl în care echipa de arheologi profesionişti şi amatori a făcut senzaţionalele descoperiri. Excavaţiile au fost iniţiate în vara anului trecut de o echipă condusă de profesorii Yosef Garfinkel de la catedra de arheologie a Universităţii Ebraică din Ierusalim şi Saar Ganor de la Autoritatea Israeliană pentru Antichităţi. În august 2007, timp de două săptămâni, au fost observaţi megaliţii şi zidurile de apărare, construite, din pietre cântărind în total 200.000 de tone, sub forma unei cazemate. Tot în aceeaşi perioadă au început săpăturile la cea de-a doua poartă descoperită în situl arheologic. S-a observat că poarta era străjuită de doi coloşi de piatră, a câte aproximativ 10 tone. Deşi în 2005 profesorul Ganor a observat că situl aparţine Epocii Fierului, săpăturile au început mult mai târziu.

Între 28 iunie şi 1 august 2008, arheologii au săpat aproximativ 600 de metri pătraţi din suprafaţa şantierului. Timp de şase săptămâni, specialiştii au delimitat cu precizie poarta ce "priveşte" spre Ierusalim (şi au observat că aceasta este formată din patru încăperi) şi au curăţat de resturi zidul fortificat lung de 700 de metri, precum şi două locuinţe. Lucrările vor continua şi anul viitor, săpăturile urmând să se defăşoare în perioada 28 iunie-7 august.

Deşi nu s-a confirmat că această aşezare a purtat numele Shaaraim, arheologii susţin că vasele din ceramică sunt vechi de mii de ani. Unele piese seamănă chiar cu cele existente în secolul al XVII-lea î.Hr., în regiunea în care se afla şi încă se află oraşul-port Ashdod, legendar pentru "anakim"-ii (giganţii) antici, dar şi pentru rolul de capitală a provinciei asiriene (după anul 712 î.Hr.). Arheologii au observat totodată că ceramica găsită în oraşul antic Gat nu seamănă cu cele de la sfârşitul existenţei Filisteei, în care vasele erau decorate şi bicolore. Pe de altă parte, testele cu radio-carbon efectuate pe patru rădăcini de măslini găsite la faţa locului arată că oraşul datează din perioada în care, potrivit Bibliei, David s-a urcat pe tronul monarhiilor unite iudee şi israelită. "Cea mai logică concluzie este aceea că situl apariţine unui vechi oraş iudeu", spune Garfinkel.

TESTE LA OXFORD
Arheologii au folosit detectorul de metale pentru a descoperi şi alte dovezi ale oraşului antic. Datarea oraşului a fost însă făcută la Universitatea Oxford în octombrie şi, respectiv, noiembrie în urma unor teste efectuate pe patru rădăcini de măslini. Astfel datarea a fost atribuită fie perioadei dintre anii 1000 şi 975 î.Hr., fie perioadei dintre anii 1000-969 î.Hr. În ambele cazuri, datarea corespunde perioadei de domnie a lui David (aproximativ anii 1000-965 î.Hr.). Ca şi structură, oraşul ar fi fost mai degrabă o fortificaţie decât o aşezare rurală. Acest lucru este demonstrat, în special, de existenţa zidului care înconjura cetatea. Acest zid, de 700 de metri lungime şi patru grosime, era ridicat din megaliţi a câte patru-cinci tone fiecare, cu o excepţie: poarta de est era străjuită de două blocuri de piatră a câte zece tone.