Trei laureati pentru descoperirea cortizonului

de Alexandra Zotta | 13 Sep 2008 • 00:00

De mulţi ani, cortizonul constituie un medicament de bază în tratarea sau ameliorarea reumatismului sau a bolilor inflamatorii, însă folosirea sa nu ar fi fost posibilă fără contribuţia celor trei laureaţi ai Premiului Nobel care au realizat izolarea lui şi i-au descoperit funcţiile terapeutice.

Numele lui Kendall va fi mereu asociat cu izolarea tiroxinei, principiul activ al glandei tiroide, dar este cunoscut şi pentru cristalizarea glutationului, a cărui natură chimică a stabilit-o şi pentru munca de cercetare a sistemelor de oxidare la animale. Totuşi, cele mai mari realizări ale sale au fost cercetările şi descoperirile în ceea ce priveşte cortexul galndei suprarenale. Cercetările chimice au fost realizate simultan, dar indepenent de cercetătorii Edward Kendall şi Tadeus Reichstein. Kendall şi-a desfăşurat munca la Fundaţia Mayo din Minnesota, Statele Unite, iar Reichstein la Zurich în Elveţia. După mulţi ani, hormonii cortexului suprarenal au fost izolaţi, identificaţi şi preparaţi în cantităţi mici prin metode sintetice. Mai tîrziu au fost produşi în cantităţi suficient de mari pentru permiterea studierii efectelor lor fiziologice.

COLABORARE. Înainte de aceasta, la Clinica Mayo, Philip Hench a studiat artrita şi schimbările pe care le produce icterul în această boală. A observat că pacienţii bolnavi de icter menţionau o atenuare a durerii cauzate de artrită. Aceeaşi reacţie a fost observată şi în cazul femeilor însărcinate. Aceste observaţii l-au condus la concluzia că atenuarea durerii era rezultatul acţiunii unui steroid. Hench şi-a tratat pacienţii şi cu ACTH, un hormon produs de glanda pituitară, care stimulează glanda suprarenală. După cîţiva ani de colaborare cu doctorul Kendall, s-a hotărît testarea pacienţilor cu artrită cu una dintre aceste substanţe şi anume “Compusul E”, cunoscut mai apoi sub numele de cortizon. Aceste teste au fost însă întîrziate de stagiul militar al lui Hench şi de costurile mari pe care le presupunea izolarea acestei substanţe, dar au fost aplicate, în sfîrşit în 1948.

TRATAMENT TEMPORAR. S-a descoperit că multe alte boli de natură inflamatorie puteau fi ameliorate cu ajutorul cortizonului. Deşi mai tîrziu s-a aflat că şi cortizonul, asemeni insulinei, are efect doar atît timp cît este administrat pacientului şi nu este un tratament pentru boală, descoperirea activităţii sale a fost un imens pas înainte în lumea medicală. Această descoperire a dus la cunoştinţele actuale despre hormonii cortexului suprarenal şi despre utilizarea lor în medicină.

EUROPA. În 1953 Reichstein a izolat şi a explicat componenţa aldosteronului, un hormon al cortexului suprarenal care pînă atunci nu fusese izolat. Cîţiva ani mai devreme, independent de Kendall şi Hench, a efectuat cercetări privind hormonii cortexului suprarenal, care au culminat cu izolarea cortizonului şi descoperirea efectelor sale terapeutice în tratamentul artritei reumatice.

LOCALIZARE. Cele două glande suprarenale sunt situate deasupra rinichilor şi sunt alcătuite din două structuri: cea corticală şi cea medulară. Structura corticală se împarte la rîndul său în trei zone: cea glomerulară, care secretă aldosteronul, cea fasciculară care este responsabilă de secreţia cortisolului, a hidrocortizonului şi a corticosterolului şi cea de-a treia, cea reticulară, care secretă hormoni androgeni şi estrogeni. Structura medulară secretă adrenalina şi noradrenalina. Cortizonul (sau cortisolul) este un hormon natural, indispensabil vieţii, deoarece contribuie la formarea glucozei din proteine, ajută organismul să suporte mai uşor stresul şi micşorează nivelul inflamaţiilor. Este folosit în tratamentul insuficienţei suprarenale, a reumatismului şi a unor infecţii.

Citește pe Antena3.ro

Silviu Prigoană a fost înmormântat azi. Mesajul transmis de familia acestuia

Edward Calvin Kendall

1910-1911 – chimist al firma Parke, Davis and Co., Detroit, SUA;

1911-1914 – lucrează la Spitalul St. Luke din New York;

1914 – director al Secţiei de Biochimie la Universitatea din Minnesota;

1950 – Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină;

1951 – profesor la Universitatea Princeton;

4 mai 1972 - moare la Princeton, SUA.

Edward Calvin Kendall s-a născut la 8 martie 1886 în Connecticut, estul Statelor Unite. A urmat studiile superiore la Universitatea Columbia, unde, în 1908, şi-a obţinut şi licenţa în ştiinţe, iar în 1909 specializarea în chimie. În 1910 a primit postul de cercetător chimist la compania Parke, Davis and Co. din Detroit, cea mai mare şi mai veche companie de farmaceutice din Statele Unite, căreia i se atribuie şi primele laboratoare moderne. Aici şi-a desfăşurat Kendall, timp de un an, studiile asupra glandei tiroide, pe care le-a continuat la Spitalul St. Luke din New York. Din 1914 a condus Secţia de Biochimie de la Fundaţia Mayo, Rochester a Universităţii din Minnesota, unde a rămas pînă la vîrsta pensionării, atinsă în 1951. Începînd din acest an, a preluat poziţia de profesor în departamentul de biochimie al Universităţii Princeton. Edward Kendall a primit multe premii şi onoruri, în special din partea Statelor Unite; printre altele, a fost laureat cu Premiul Lasker, din partea Serviciului American de Sănătate Publică şi cu Premiul Passano din partea Fundaţiei Passano din San Francisco.

Tadeus Reichstein

1929 – lector la Institutul Federal de Tehnologie din Zurich;

1931 – asistent al profesorului Leopold Ruzicka;

1934 – profesor titular;

1938 – preia postul de profesor de chimie farmaceutică şi conducerea Institutului Farmaceutic al Universităţii din Basel, Elveţia;

1950 – Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină;1 august 1996 – moare la Basel.

Tadeus Reichstein s-a născut în iulie 1897 în Polonia, în familia lui Isidor Reichstein şi a Gustavei Brockmann. A călătorit mult: copilăria şi-a petrecut-o la Kiev, unde tatăl său era inginer, apoi, primii ani de şcoală i-a urmat la Jena, Germania, ca mai apoi să studieze sub îndrumarea unui profesor particular la Zurich. Mai tîrziu a fost admis la Oberrealschule (liceu), după care a urmat cursurile Colegiului Tehnic de Stat (Eidgenössische Technische Hochschule), unde şi-a obţinut diploma în 1920. Din 1922 a studiat, alături de profesorul Hermann Staudinger (cîştigător al Premiului Nobel pentru Chimie din 1953), compoziţia substanţelor aromate din cafeaua prăjită. După nouă ani de cercetări, a descoperit că aroma cafelei este dată de substanţe care conţin sulf. Reichstein a publicat în această perioadă o serie de lucrări despre aceste substanţe şi despre cele din componenţa cicorii. După ce această etapă a vieţii sale s-a încheiat, în 1931, s-a dedicat exclusiv cercetării ştiinţifice.

Philip s. hench

1917 – s-a înrolat în corpurile medicale ale armatei americane;

1923 – asistent la clinica Mayo;

1926 – ajunge la conducerea departamentului de boli reumatice;

1947 – profesor de medicină la Fundaţia Mayo;

1950 – premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină;

30 martie 1965 – moare la Ocho Rios, Jamaica.

Philip Showalter Hench s-a născut în Pittsburgh, Pennsylvania, în casa lui Jacob Bixler Hench şi a Clarei Showalter. A urmat Colegiul Lafayette din statul natal, unde şi-a obţinut licenţa în 1916. În 1917 s-a înrolat în armata SUA, dar a fost transferat în corpurile medicale de rezervă pentru a-şi finaliza studiile. După trei ani, şi-a obţinut docto-ratul în medicină la Universitatea din Pittsburgh, iar în 1921 s-a angajat la Spitalul St. Francis. În perioada 1928-1929 a părăsit Statele Unite pentru a-şi îmbogăţi cunoştinţele la Universitatea Freiburg şi la Clinica von Müller din München, iar următorii ani i-a petrecut la Fundaţia Mayo, unde s-a specializat în artrită şi a colaborat cu doctorul Kendall în studierea cortizonului. În 1942 însă a fost încadrat în serviciul militar cu gradul de locotenent-colonel, iar mai apoi a ajuns la conducerea Serviciilor Medicale şi a Centrului de Reumatism al Armatei de la Spitalul General al Marinei, toate acestea într-un singur an.