Costul real al inregistrarilor

In general, pe piata actuala de profil exista sase tipuri de camere video, cum ar fi miniDV, miniDVD, card (SD, MMC etc.), hard disk Drive (HDD) formate digitale de inregistrare, dar se mai pot gasi si in formate analogice ca VHS (S-VHS, VHS-C) si Hi8 (Digital8, Video8), pe cale de disparitie in prezent.

ISTORIA FORMATELOR VIDEO

Populara banda VHS, introdusa in 1976 de JVC ca un format de banda cu 240 linii de rezolutie, a fost foarte rapid asimilata pe piata datorita raportului bun pret/calitate si a casetelor de durata doua, trei sau chiar patru ore. Acest format este prezent si in zilele noastre in casele multora. De fapt, este probabil cea mai la indemana solutie pentru a inregistra ceva de la tv.

Aproape concomitent cu VHS, a aparut ca format echivalent cunoscutul VHS-C (VHS compact) format destinat camerelor video de dimensiuni reduse, avand tot banda de 12 mm, dar pusa intr-o caseta mai mica si de durata mai scurta - 45, 60 min SP. Cumva echivalent VHS, dar cu 260 de linii de rezolutie, SONY introduce in 1984 formatul Video8, cifra de la sfarsit fiind preluata de la latimea benzii de 8 mm, iar durata pe jumatate fata de un VHS normal si dubla fata de un VHS-C (Video8 exista in variante de 1:00, 1:30 si 2:00 ore SP). JVC introduce in 1987 formatul S-VHS (Super VHS, 400 de linii de rezolutie, practic acelasi timp de caseta si durata, tot latime de banda VHS 12 mm) si a trebuit sa vina anul 1989 pentru ca SONY sa promoveze si el formatul Hi8 (echivalent S-VHS, 400 de linii de rezolutie).

In cazul Hi8 este vorba despre casete cu dimensiuni identice Video8 (deci banda tot de 8 mm), dar formatul se impune mult mai bine pe piata (SONY vinde si azi modele Hi8).

In linii mari, formatele analogice populare s-au oprit aici, cand in 1995 a aparut formatul DV/miniDV (cunoscut si ca DVC) cu latimea de banda de 6 mm si avand un echivalent de 500 de linii de rezolutie. Formatul DV defineste o caseta mai mare ca dimensiune si de durata ceva mai lunga. MiniDV devine in timp cel mai popular mod de stocare ca format digital destinat camerelor video, fiind vorba despre cea mai mica si subtire caseta video, care stocheaza in acelasi timp calitatea cea mai buna. La scurta vreme a aparut si echivalentul profesional in forma DVCam de la SONY, DVPro de la Panasonic si Digital-S de la JVC.

Inregistrarea digitala se face in continuare pe banda, iar majoritatea camerelor digitale beneficiaza de export digital printr-un port special si standardizat dupa IEEE1394 (Firewire sau i.Link pt Sony). Modele fara o asemenea facilitate sunt si cele mai ieftine de pe piata. E bine sa verificati intotdeauna ca nu cumva sa considerati existenta unei asemenea mufe drept garantata si sa aveti o surpriza.

Daca aveti un computer, nu va recomandam o camera care sa nu va permita sa descarcati inregistrarea direct pe hard disk, pentru ca in acest caz veti avea nevoie de un alt accesoriu pentru a va putea salva inregistrarile video. Acest accesoriu poate fi ori un tuner tv scump ori o placa de captura. Pe langa faptul ca va vor scoate ceva bani din buzunar, va vor rapi si ceva timp pentru a invata cum se lucreaza cu ele si apoi ceva mai mult timp ca sa transformati inregistrarile digitale de pe banda miniDV in fisiere video pentru calculator.

COSTUL INREGISTRARII

Pentru camerele video miniDV, costul transformarii in fisiere digitale este cel mai ridicat, pe langa costul unei casete miniDV (aproximativ zece lei) ce nu poate fi folosita de foarte multe ori, veti mai pierde si un timp cel putin egal cu timpul inregistrarii, daca modelul de camera video cumparat nu are port IEEE1394 sau Firewire.

Marea problema cu transferul imaginilor inregistrate cu o camera video in fisiere digitale recunoscute de computer (mpeg, avi etc.) apare doar in cazul camerelor de tip miniDV si in cazul celor analogice tip VHS si Hi8. Cand vine vorba despre camere video digitale tip DVD, HDD sau card, lucrurile sunt relativ simple.

Pentru o camera video cu DVD (denumirea este generica, ele folosind de fapt miniDVD-uri cu diametrul de 8 cm, si nu DVD-uri normale de 12 cm) exista doua modalitati de a transfera filmul inregistrat pe calculator: prin introducerea DVD-ului realizat intr-un DVD-ROM obisnuit sau prin cuplarea cablului USB din dotarea camerei la calculator si instalarea driverelor de pe CD-ul camerei, fapt ce face camera video sa functioneze ca un DVD player extern pe USB. Pentru astfel de camere, costul unui miniDVD este intre 20 si 30 de lei, inregistreaza 30 de minute si poate fi scris de pana la 1.000 de ori.

Atentie, e posibil ca unitatea optica DVD sa nu va recunoasca informatiile scrise pe DVD decat dupa ce ati finalizat DVD-ul, lucru care se poate face din meniul camerei video (lucru intalnit in teste la camerele video Panasonic si Hitachi).

Pentru camerele video cu stocare pe card, suportul poate fi reprezentat de carduri SD (Secure Digital), MMC (MultiMedia Card) sau formatele proprietare, precum Sony Memory Stick DUO sau Memory Stick Pro. Imaginile filmate sunt inregistrate direct in fisiere video recunoscute de calculator si transferul lor se face prin intermediul cablului USB sau pur si simplu prin introducerea cardului intr-un card reader (cititor de carduri). Pe un card SD de 1GB se pot inregistra aproximativ 40 de minute si costa in jur de 90-130 de lei, in functie de producator. In cazul cardurilor MMC de 1GB, pretul se situeaza intre 120 si 160 de lei, iar un card Memory Stick de 1GB costa 200 de lei, iar timpul de filmare este acelasi ca si in cazul cardurilor SD de 40 de minute. Avantajul este ca toate cardurile pot fi scrise de mii de ori fara probleme.

In cazul camerelor video cu hard disk, costul inregistrarii este practic 0 lei, datorita suportului pe care sunt stocate inregistrarile video. Din acest punct de vedere, o camera video cu HDD este alegerea ideala, dar si pretul este pe masura, fiind cele mai scumpe camere video. Transferul fisierelor se face prin conectarea cablului USB la calculator, iar camera video va fi recunoscuta ca si un hard disk extern.