Roboţi la bătrăneţe

Japonezii vor să sprijine bătrăneţile celor singuri cu modele de roboţi inteligenţi. După o perioadă de probă, humanoizii sfărşesc in debara.

Japonia este cea mai inverşunată ţară din lume in ceea ce priveşte relaţionarea om-robot. Antropologi, ingineri softişti, cercetători in robotică stau la aceeaşi masă şi se străduiesc să creeze un soi de a doua populaţie a ţării. Aceea a roboţilor. I-au trimis pe humanoizii high-tech la muncă prin spitale, la hoteluri, in grădiniţe, la teatru, dar mai ales incearcă să-i transforme in "partener insufleţit" pentru cei vărstnici şi singuri. De altfel, imbătrănirea populaţiei este un proces dramatic in Japonia, ţară in care 40% din populaţie va fi de vărsta a treia in 2050. Aşa spun sociologii.

Unul dintre modelele de roboţi destinate pensionarilor este Ifbot. A avut ceva succes, deşi nu era chiar ieftin: 4.300 de dolari. Era destul de prietenos şi comunicativ, dar s-a constatat că, după o lună-două de convieţuire, vărstinicii il părăseau undeva intr-un colţ al locuinţei. De aceeaşi problemă s-au lovit şi cei de la Sanyo, care dezvoltaseră un roboţel in formă de căine şi care putea să monitorizeze temperatura corpului, tensiunea arterială. Pensionarii şi-ar fi dorit lucruri mai simple care să-i ajute la treburile din casă, telefoane cu butoane mai mari, aparate auditive performante. Sau rude care să-i viziteze mai des.

"Majoritatea celor in vărstă nu este interesată de roboţi. I se par mult prea complicaţi şi prea puţin utili. Aceste persoane vor să se mişte uşor in locuinţă, să folosească baia şi toaleta fără dificultăţi", a declarat pentru un reporter Reuters, Ruth Campbell, angajat al secţiei de geriatrie de la Universitatea din Tokio.

Ifbot - pentru casnici

Ultima variantă a roboţelului Ifbot (foto) era foarte inteligentă pentru vărsta sa de cinci ani. Cu LED pe post pe ochi, putea să exprime foarte multe tipuri de emoţie. Avea o inălţime de 45 de centimetri şi o greutate de 9,5 kilograme (fără baterii). O cameră video instalată deasupra difuzorului de pe "piept" putea inregistra/memora pănă la zece chipuri. In consecinţă, ştia exact care persoană din familie i se adresează. In partea stăngă a difuzorului era amplasat un senzor prin care putea detecta un obstacol. Foarte util pentru ca să nu dea peste vărstnicul din jurul său. De asemenea, alţi senzori erau amplasaţi pe membre pentru a reacţiona atunci cănd cineva vrea să-i străngă măna. Moment in care "bucuria" sa era exprimată prin nişte… onomatopee.
Prin cele două microfoane dispuse lateral pricepea din ce parte vine sunetul atunci cănd era chemat. Cănd işi auzea numele se indrepta automat in direcţia celui care il chema.