„În fiecare zi, ediţie specială!” „Locul de muncă nu e cârciumă, să stai acolo până se stinge lumina!“ Aşa am trăit ultimii 11 ani din viaţă, încercând să găsesc un echilibru între nebunia din redacţie, cu ediţii care se întindeau târziu în noapte, cu exclusivităţi care făceau agenda televiziunilor, cu pagini şi suplimente care au fost preluate ca model de restul presei şi „subiectul vieţii“, pe care l-am urmărit până la epuizare. Un echilibru mereu precar atunci când venea vorba de viaţa personală, familie sau prieteni, care treceau inevitabil pe plan secundar.
„În fiecare zi, ediţie specială!!!“ Ne-a repetat acest lucru până ne-am prins în jocul lui şi împreună am transformat Jurnalul Naţional în nr 1. În ultima ediţie a ziarului din anul 2003, Marius Tucă ne-a rugat pe fiecare să facem o listă cu cele mai importante evenimente ale anului care urma să vină. A selectat câteva dintre ele, iar la final a scris cu stiloul Jurnalul Naţional devine nr. 1!
L-am privit cu neîncredere, zâmbind ironic şi gândindu-mă că este doar o toană de moment a unei vedete de televiziune. Pe vremea aceea, realiza încă „Marius Tucă Show“, iar prezenţa sa în redacţie era mai mult meteorică. A demonstrat rapid că mă înşelasem: redacţia s-a trezit din amorţeala perioadei Cartianu, din şedinţele de sumar a dispărut limbajul lemnos de tip „gândire pro-activă“ sau alte farafaslâcuri corporatiste, iar ziarul a prins viaţă. Au apărut ediţiile de colecţie, caravanele de redescoperire a României, paginile tematice (viaţă sănătoasă, casa ta, turism şi călătorii, it&c, verde, gastronomie şi multe altele). Echipei redacţionale i s-au alăturat cei mai buni editorialişti. Îi amintesc doar pe cei cu care am avut şansa să lucrez direct: Adrian Vasilescu, Daniel Dăianu, Ilie Şerbănescu, Ionuţ Bălan au devenit colegi de pagină cu noi cei din departamentul economic. Tot atunci, Jurnalul Naţional a scris pentru prima dată în presa post-decembristă despre istoria comunismului, Revoluţia din ’89, frontieriştii sau românii din diaspora. Subiecte grele, documentate zile, chiar săptămâni sau luni, şi apoi scrise pe hârtie dintr-o suflare.
Deşi pare greu de crezut, a fost o perioadă în care s-a muncit nonstop, şapte zile pe săptămână, de dimineaţa până seara într-o frenezie molipsitoare. Când am scris ediţia de colecţie „Cântecele noastre toate“, întreaga redacţie răsuna de „Zaraza“ sau „Iubesc femeia“. Şi acum când aud aceste cântece îmi apare automat pe faţă un zâmbet şi îmi amintesc de acea stare de graţie. Fiecare ediţie de colecţie ne-a trimis pe rând ba la bibliotecă, ba la întâlniri de documentare. Apoi reveneam în readacţie unde jonglam printre subiectele presante „la zi“, pentru ca apoi să ne întoarcem în timp să scriem poveştile pe care le redescoperiserăm şi pe care le puteam spune cititorilor noştri. Ora 23:00 ne prindea în redacţie şi când ziceam că am terminat o luam de la capăt cu ediţia pe care o făceam din exclusivităţile de la „Marius Tucă Show“.
Toată această muncă dementă ne-a adus acolo unde ne promisese că o să fim. Jurnalul Naţional a ajuns nr. 1 detaşându-se categoric de toate celelalte ziare.
A urmat o perioadă de profesionalizare: echipa redacţională a crescut puternic, au apărut departamentele de reporteri speciali, anchete, ediţii de colecţie, istorie recentă, suplimente pentru fiecare zi a săptămânii (Jurnalul Casei tale, Jurnalul It&C, Jurnalul de Sănătate, Jurnalul de Călătorii, Ghidul TV, Jurnalul de Dumincă, Jurnalul de Bucătărie ba chiar şi un Jurnal de Shopping) fiecare cu o armată de angajaţi şi colaboratori. Dintre toţi, cei mai dragi mi-au fost colegii de la reportaj, care au readus speranţa multor familii ai căror copii dispăruseră, iar unii dintre ei au fost găsiţi în urma articolelor publicate. „Pagina de suflete“ a ajutat pe mulţi copii cu probleme să strângă banii care le lipseau pentru operaţii care le-au salvat viaţa.
Aglomerarea de jurnalişti şi condeie a avut în timp un efect neaşteptat: fiecare s-a ocupat doar de bucăţica lui şi încet-încet a fost uitat spiritul de echipă în care toţi munceau cot la cot. A fost momentul în care tot mai multă lume a ajuns la concluzia că „locul de muncă nu e cârciumă, să stai acolo până se stinge lumina“...
Apoi a venit toamna anului 2008, iar economia mondială s-a cutremurat. Am scris sute de pagini despre prăbuşirea sistemului bancar mondial, despre cum criza din SUA va contamina Europa, iar politicienii români, aflaţi în campanie electorală, fac promisiuni pe care nu au cum să le onoreze. Economia reală a reacţionat aşa cum anticipam, piaţa de publicitate s-a prăbuşit, oamenii şi companiile au început să îşi numere ultimii bănuţi, iar noi la Jurnalul Naţional am fost printre primii care am simţit pe propria piele ce înseamnă o reducere salarială de 25%. Tocmai pentru că trăiserăm această experienţă am scris în cunoştinţă de cauză împotriva deciziei de a tăia salariile bugetarilor cu 25% concomitent cu creşterea TVA. Asta în timp ce de la bugetul de stat se făceau cheltuieli aberante.
Ministerul condus de Elena Udrea, liderul detaşat al risipirii banului public, a fost subiectul a numeroase anchete de presă publicate de Jurnalul Naţional. Perdelele de 75.000 de euro, spectacolele grandioase de la malul mării prin care se lansa imnul turistic, Ştefan cel Mare chinez care prezenta frunza brand de ţară la Shanghai, neregulile Galei Bute sau ale panotajului stradal şi multe alte subiecte au ţinut prima pagină a ziarului. Nu o să uit niciodată senzaţia trăită în timpul comisiei parlamentare care o ancheta pe Udrea: televiziunile dezbăteau ore în şir subiectele publicate de Jurnalul Naţional în timp ce noi scriam texte în exclusivitate care a doua zi erau din nou preluate şi comentate.
La 7 iunie 1993, când Jurnalul Naţional scotea primul număr, eram încă în liceu şi visam că atunci când voi fi jurnalist voi schimba lumea. 20 de ani mai târziu, sunt jurnalist şi îmi dau seama că lumea este cea care m-a schimbat pe mine. Nu aş schimba însă pentru nimic în lume aceşti ani de graţie în care am crezut cu tărie că în fiecare zi este ediţie specială!