Adevăratul secret este inexprimabil

Nici religia, nici ştiinţa modernă nu resping în bloc ideea de ezoterism. De obicei, ele contestă un anumit ezoterism sau vreun aspect de al său, fără a ataca frontal chiar conceptul în sine. Biserica a negat ezoterismul creştin, dar nu ezoterismul ca atare.

Catolicismul a condamnat catharismul sau francmasoneria, dar nu ezoterismul în general. Ştiinţa denunţă anumite aplicaţii sau derivate ale ezoterismului, dar nu-l ţinteşte efectiv, deoarece el scapă controlului experimental şi nu se pretează la formalizările logico-matematice. Lucrând cu concepte, filosofia ar fi trebuit ca, măcar într-o primă abordare, să-l accepte pe acela de ezoterism. Cu toate acestea, cei mai aprigi şi înverşunaţi duşmani ai ezoterismului sunt tocmai filosofii.

Descartes, Spinoza, Leibniz, Kant, Hegel i-au fost cu toţii potrivnici. Descartes recunoaşte întrucâtva conceptul de ezoterism, dar toate consideraţiile sale - nelipsite de o umoare ostilă, părtinitoare - trimit spre iluzie sau minciună, negândindu-se la posibile erori sau rătăciri, ci acuzând făţiş şarlatania. Crezându-le evidente şi sigure, el opune matematicile şi "metoda" sa, înşelătoriilor acelor "doctrine rele", cum numeşte el ezoterismul, pe care-l prezintă drept o fraudă, încercând să profite de credulitatea oamenilor. Condamnarea carteziană e aproape juridică, reliefând răspunderea vinovatului şi naivitatea victimei.

Calificând doctrinele ezoterice "rele", Descartes se dovedeşte a fi "răuvoitor"... în celebrul "Discurs asupra metodei" (1637), Descartes respinge ezoterismul, ca pe un fleac derizoriu, în numele superiorităţii şi supremaţiei raţiunii.

Atitudinea raţionalistă este deci condamnarea pătimaşă, fără nici o urmă de raţionalitate... Raţionalismul neagă aprioric ezoterismul, pentru că de fapt nici nu-l gândeşte, ba chiar scoate noţiunea de ezoterism din gândire. În contrapartidă, ezoteriştii n-au negat niciodată raţiunea, ci au clasat-o, pur şi simplu, ca un mijloc potrivit unui anumit domeniu. Prejudecata raţionalistă neagă ezoterismul, în timp ce dinspre acesta, raţiunea n-a fost dispreţuită vreodată, ba chiar i-a căutat un fundament şi un temei, găsindu-i drept prelungire firească - intelectul (spiritul).

Dacă am văzut cum se pune problema sub aspectul validităţii, pentru a putea răspunde complet la interogaţia anterioară, trebuie să ne întrebăm şi sub aspectul posibilităţii: în ce măsură discursul asupra misterului nu e absurd? Un ezoterism explicat publicului larg n-ar înceta tocmai prin asta, de a mai fi ezoterism?

Pe de altă parte, poate fi prezentat ezoterismul de cineva care nu-i ezoterist, fie el şi ezoterolog? Dar dacă ezoterismul trăieşte în/din taină, trebuie totuşi ca aceasta să fie măcar semnalată (ceea ce nu înseamnă - dezvăluită). În fapt, adevăratul secret este inexprimabil, şi atunci nu există riscul de a-l dezvălui, făcându-l să înceteze de a mai fi un secret.

Situaţia e oarecum paradoxală: ezoterismul este, în general, tăcut, deoarece respectă regula secretului, adică aceea de a ascunde celor din afară cele ştiute de cei dinăuntru (reamintim că în greacă, esoteros = mai înăuntru), iar cel care studiază ezoterismul - ezoterologul - e redus la tăcere, pentru că nu reuşeşte să obţină informaţii, respectiv, să intre în posesia cheii care decodifică conţinutul doctrinelor ezoterice. Iniţiatul nu vrea să dezvăluie, pe când ezoterologul nu poate s-o facă, din neştiinţă.