Are vreo noimă ezoterismul?

Faptul că suntem obligaţi să recurgem la târcoale con­centrice sau mai degrabă, în spirală, nu e în contradicţie cu demersul lăuntric al ezoterismului către un centru unic. În această târcolire stă toată dibăcia de încolţi Absolutul.

În spaţiul închis al raţiunii şi în timpul deschis al circumstanţelor, ezoterologia va alterna survolarea lină cu picajul fulgerător, ca îmbina spiritul enciclopedic cu analiza punctuală.
Studiul ezoterismului - ezoterologia - este compa­tibil cu critica istorică a documentelor şi, în general, cu orice tip de analiză critică.

Făra vreo legătură efectivă cu practica riturilor şi cu posesia fondului doctrinal de cunoştinţe ezoterice, demersul ezoterologului poate fi deturnat - în pofida respectării tuturor exigenţelor metodologice ştiinţifice - de o intenţionalitate vanitoasă şi ilicită: de multe ori, se scriu cărţi sau se ţin conferinţe despre ezoterism (subiect ce nu-i la îndemâna oricui), doar pentru a profita pe plan social, într-un mod aproape insesizabil şi cu atât mai mult quasi-imposibil de probat, adică, se revendică discret o legitimitate fără acoperire şi se exercită prin prestigiul nemeritat, o anumită putere în societatea exterioară (ceea ce, bineînţeles, nu e valabil în cazul semnatarului acestui studiu...) Ambiguitatea discursului despre ezoterism rămâne în multe cazuri, cel puţin stânjenitoare...

în schimb, ezoterismul in actu conferă simultan cunoaştere şi un alt fel de a fi, care iradiază fără ostentaţie. Ezoterismul îşi are criteriile sale, pe care trebuie să le desluşim, pentru a-l putea deosebi de pseudoezoterism. Deşi încifrate, textele ezoterice pot fi citite, meditaţia poate fi exersată, îndrumătorul spi­ritual poate fi întâlnit, toate acestea asigurând că ezoterologia este posibilă, chiar dacă mai întâi trebuie trecută bariera unei întrebări frontale: se poate vorbi despre ezoterism?

Atunci când ne referim la ezoterism, trebuie din capul locului subliniat că acesta se refuză povestirii, relatării, popularizării - într-un cuvânt - respinge discursul despre el. Deci, deloc gratuită, întrebarea: se poate vorbi despre ezoterism? Se pune cu acuitate în toată gravitatea ei abruptă.

Ceea ce revine la întrebarea, cât de îndreptăţite şi de întemeiate sunt examenul, expunerea şi pre­zentarea doctrinelor secrete, a practicilor iniţiatice aferente, a subtilităţii limbajului simbolic şi autenti­cităţii experierii spirituale (experimentării, ar fi un termen deplasat...).




Este de la sine înţeles că răspunsul diferă, dacă întrebarea va fi pusă celui care face ezoterismul, respectiv, ezoteristul sau dacă va fi pusă celui care doar studiază ezoterismul, respectiv, ezoterologul. în realitate, noţiunea de ezoterism se pretează la discuţie, din moment ce ideea provoacă controverse nu numai asupra tematicii sale, asupra metodicii sau istoriei sale, asupra rostului său.

Dar până la întrebarea: care e valoarea ezoterismului? - apare una prealabilă: are vreo noimă ezoterismul? Prin urmare, iată că întrebarea dacă este, oare, necesară o ştiinţă a ezoterologiei conţine şi subîntinde, sub aspectul validităţii, următoarele întrebări derivate: noţiunea de ezoterism e valabilă sau e inacceptabilă?; este o idee, un concept sau o nadă?; e vorba de metafizică sau de plăsmuire înşelătoare?; ne situăm dincoace sau dincolo de filosofie?

Suspiciunea radicală vizează chiar realitatea concep­tului. Se pune problema dacă ezoterismul este sau nu este valabil; dacă poate fi trecut sau nu în rân­­dul halucinaţiilor sau al himerelor...Nici un alt domeniu al cunoaşterii nu stârneşte atâta agresivitate, mergând până la ferocitate exterminatoare. Nici nu se rosteşte vine cuvîntul, că replica survine ca o ripostă necruţătoare: delir, şarlatanie, pseudofilosofie, falsitate etc.

Aproape că din capul locului se refuză orice dezbatere. Din moment ce contravine flagrant universului lor închis de cunoştinţe şi de metode, adversarii reflectează, întrebându-se în ce măsură ideea de ezoterism le este convenabilă. Ei nu vor încerca să exa­mineze coerenţa întregului, ci vor raporta unul la celălalt, două ansambluri de cunoştinţe diferite, falsificând demersul până la pervertire.

(Va urma)