Bisericile, locuri de tămăduire

În superba Mănăstire Curtea de Argeş a domnitorului Neagoe Basarab se găsesc moaştele Sfintei Muceniţe Filofteia, care şi-a dat sufletul în mâinile Domnului la vârsta de numai 12 ani. Născută în Cetatea Târnovo, Bulgaria, ea a rămas orfană de mamă din fragedă copilărie. Aşa cum a fost învăţată de cea care i-a dat viaţă, era nelipsită de la biserică, tăcută şi cu un suflet mare, iubitoare de săraci şi de Hristos. Îndurând de la mama vitregă ocară şi bătăi, ea îşi găsea alinarea în credinţă.

Odată, pe când ducea mâncare tatălui său la muncă pe câmp, a fost observată de acesta cum împărţea din mâncare, copiilor flămânzi. Cuprins de furie, acesta a aruncat cu “barda plugărească” după ea, rănind-o atât de rău, încât aceasta şi-a dat duhul. Tatăl a încercat să-i ridice trupul pentru a-l duce acasă, dar n-a putut să-l urnească. Atunci a chemat mitropolitul din Cetatea Târnovo, care a venit cu tot clerul şi cu făclii aprinse. Înţelegând dorinţa sfintei de a-şi odihni sufletul într-o biserică sau mănăstire, au încercat să-i ridice trupul enumerând toate lăcaşurile sfinte de pe teritoriul Bulgariei, dar trupul muceniţei nu s-a lăsat mişcat deloc. Au început atunci să numească bisericile din Ţara Românească şi, când a fost rostit numele Mănăstirii Domneşti Curtea de Argeş, corpul sfintei a putut fi ridicat. Radu de la Afumaţi, domnul Ţării Româneşti de atunci, fiind înştiinţat de această întâmplare, a ieşit îndată cu tot clerul, boieri şi mulţime de popor la Dunăre, pentru a primi Sfânta pe care să o depună la Biserica Domnească din Curtea de Argeş. Aici, moaştele au înfăptuit în timp numeroase minuni.

Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava
Catedrala Mitropolitană din Suceava adăposteşte moaştele făcătoare de minuni ale Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava. Născut în secolul al XIV-lea în Cetatea Trapezunt, în apropierea Mării Negre, Sfântul a călătorit prin multe cetăţi ca negustor. Era foarte credincios, smerit şi generos. Stăpânul unei corăbii cu care călătorea Sfântul, un catolic veneţian care îl ura pe acesta pentru credinţa sa ortodoxă, ajungând la Cetatea Albă, pentru a-i face rău, i-a spus hanului tătar, stăpânitorul acelor locuri, că Sfântul vrea să devină musulman. Ioan nu numai că a refuzat să părăsească religia ortodoxă, ci chiar l-a îndemnat pe han să renunţe la religia sa pentru a îmbrăţişa creştinismul, botezându-se. Jignit, hanul l-a legat pe negustorul Ioan de un cal şi a pus să fie târât prin toată cetatea, după care un păgân i-a tăiat capul. Trupul i-a fost lăsat să zacă în mijlocul drumului. Noaptea se spune că trei îngeri i-au tămâiat trupul având deasupra un “stâlp de foc”. Un păgân, crezând că sunt credincioşi sau preoţi care vor să-i ridice trupul, a vrut să-i săgeteze, dar a rămas împietrit în poziţia de tragere cu arcul toată noaptea. A doua zi, văzând minunea, înfricoşat, hanul tătar a dat voie să fie îngropat Sfântul. Veneţianul care l-a trimis pe Ioan la pieire a încercat într-o noapte să-i fure trupul pentru a-l duce în ţara sa. Sfântul însă a dat de veste, arătându-se în vis preotului bisericii, şi astfel planul nu a fost dus la bun sfârşit. Atunci, moaştele au fost aduse în altar, unde au stat 70 de ani. În 1402, Alexandru cel Bun a aşezat moaştele Sfântului Ioan în Mitropolia din Suceava. În 1686, acestea au ajuns la Iaşi, apoi din pricina tătarilor au ajuns în Ţara Leşească şi au fost întoarse în Moldova după 97 de ani, la Mirăuţi, în mănăstirea cu hramul bisericii Sfântului sărbătorit pe 2 iunie, unde continuă să facă minuni.

Icoana Maicii Domnului care plânge
În Catedrala Episcopală din Buzău se găseşte Icoana Maicii Domnului care plânge. Catedrala se înalţă pe locul unui fost conac boieresc dispărut în 1520, în urma unui incendiu în care au pierit şi unsprezece copii. La data de 6 martie, în prima zi a Postului Mare, o femeie stranie s-a oprit şi a îngenuncheat în faţa Icoanei Maicii Domnului. În timpul rugăciunii femeii s-a auzit un tânguit nepământean. La câteva minute după plecarea ei s-a auzit un tunet sinistru şi apoi s-a lăsat o linişte de mormânt, întreruptă doar de strigătele de uimire ale celor trei copii aflaţi în faţa icoanei: “Maica Domunului plânge!”. În fiecare amiază, după slujbă, miracolul s-a repetat.

O legendă frumoasă
Tot în Buzău, în Parcul Crâng se găseşte Biserica Sfânta Filofteia. În 1899, călugărul Anastasie de la Mănăstirea Neamţ a povestit că i-a apărut în vis Maica Domnului înşiinţându-l că, dacă se va construi o bisericuţă în Pădurea Cosminului (actualul Crâng) din Buzău, aceasta va face minuni. În 1900, autorităţile vremii au fost convinse să construiască biserica, aceasta dovedindu-se a avea proprietăţi miraculoase. Astfel, dacă cineva se ruga în genunchi lângă zidul bisericii, în exterior, desena semnul crucii pe perete şi lipea un ban pe acest semn, dorinţele i se puteau îndeplini. Dacă banul nu rămânea lipit, era dovada neîndeplinirii dorinţei. Banul rămas fixat pe crucea desenată era apoi transformat în medalion şi purtat nouă săptămâni la gât. Astăzi, pereţii sunt încărcaţi de cruciuliţe minuscule care, după cum se spune, atestă că şi-au găsit împlinirea multe rugăciuni.

Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului din Biserica Madona Dudu, construită în 1913 în Craiova, are o frumoasă legendă. Un păgân, vrând să fure icoana din biserică, a rămas surprins când a văzut că aceasta s-a ridicat agăţându-se într-un dud din apropiere. Hoţul s-a căţărat în copac, dar icoana s-a ridicat pe cea mai înaltă creangă, unde nu a mai putut fi ajunsă, scăpând astfel de la furt. Ulterior, ea s-a întors în biserică după rugăciunile făcute de preoţi. Dacă legenda poate fi contestată, harul de făcătoare de minuni al icoanei nu poate fi negat, fiind verificat de-a lungul timpului de credincioşii ajutaţi de ea.

Mănăstirea Dervent
Lăcaşul sfânt este renumit în primul rând prin legătura cu locul unde şi-ar fi aflat sfârşitul Sfântul Apostol Andrei. Situată în apropiere de Ostrov, mănăstirea a fost ctitorită în 1929 de monahul Elefterie Mihai. În 1958 a fost părăsită ca urmare a decretului ce privea desfiinţarea mănăstirilor, ca apoi să fie reconstruită după 1990. La începutul mileniului I se afla o cetate cu numele Dervent. Aici, Sfântul Apostol Andrei împreună cu trei fecioare convertite de el la creştinism au sfârşit, pentru credinţa lor, în chinuri groaznice. Sfântul Andrei a fost spânzurat cu capul în jos pe o cruce, jupuit şi ars pe rug, iar fecioarelor li s-au smuls unghiile şi dinţii, după care au fost tăiate în bucăţi. Trupurile lor nu au mai fost găsite, dar pe acel loc au apărut din pământ patru pietre în formă de cruce, cu puteri tămăduitoare. Mai târziu, un mare conducător de raia de-al lui Baiazid, pe nume Ahmed Bei, a cumpărat moşia pe care se aflau crucile, convins că acestea îi vor aduce noroc. De atunci, acea moşie a fost permanent apărată de foamete, de ciumă şi de orice fel de probleme. La începutul secolului al XIX-lea, Ali Ahmed, urmaşul lui Ahmed Bei, a lovit cu sabia crucea cea mare atribuită Sfântului Andrei, rupându-i braţele, şi a smuls din pământ două din cele trei cruci. La scurt timp, conacul a fost distrus de un cutremur, apoi un trăsnet a mistuit hambarele şi molima a omorât multe suflete, după care Dobrogea a ieşit de sub dominaţia otomană. Datorită minunilor legate de însănătoşirea pe care o realizau acele cruci suferinzilor, Derventul a devenit loc de pelerinaj şi ulterior de ctitorire a unui lăcaş sfânt.

Crucea care creşte singură
O altă cruce celebră, care împlineşte rugăciunile celor cu adevărat credincioşi, este crucea de la Coslogeni, aflată în comuna Coslogeni, între Călăraşi şi Feteşti. Oamenii locului spun că piatra a crescut singură din pământ de pe la 1730-1750, ridicându-se cu aproximativ doi centimetri pe an. Astăzi, ea măsoară doi metri. Pe cruce este săpată în piatră o rugăciune către Sfânta Treime în limba slavonă. Localnicii au construit pe acel loc o biserică şi au săpat o fântână care s-a dovedit a fi un adevărat “izvor al tămăduirii”. La marile sărbători, crucea se umple de ulei cu proprietăţi tămăduitoare. Vin aici oameni şi din alte zone ale ţării pentru a-şi găsi leacul şi alinarea în boli şi necazuri.

În 1696, domnitorul Constantin Brâncoveanu împreună cu fraţii săi au construit la poalele Munţilor Făgăraş, în apropierea unui izvor dovedit a fi tămăduitor, Mănăstirea Sâmbăta de Sus. În 1926-1928, mănăstirea a fost refăcută, oferind loc pentru rugăciune credincioşilor. Cea mai mare afluenţă de pelerini se înregistrează la 26 aprilie, de hramul Mănăstirii Izvorul Tămăduirii, când se adună zeci de mii de oameni. Nu există o evidenţă a minunilor înfăptuite aici, dar oamenii locurilor le cunosc mai ales pe cele din timpul vieţii părintelui Arsenie Boca.

Statui şi icoane făcătoare de minuni
La Schitul Şumuleu de lângă Miercurea Ciuc se află o statuie făcătoare de minuni a Mântuitorului Iisus. Schitul datează din secolul al XVII-lea şi aparţine cultului romano-catolic, iar în apropiere există un izvor cu apă tămăduitoare. De Sărbătoarea Rusaliilor a fiecărui an, aici are loc o procesiune specială. Izvorul cu apă carbogazoasă de la poalele dealului este recomandat mai ales pentru vindecarea bolilor gastrice şi ale sistemului nervos. Principala cauză a pelerinajului credincioşilor la acest schit este însă statuia care-L reprezintă pe Iisus, statuie făcătoare de minuni pentru cei care se roagă la ea şi o ating cu dorinţele vii în gând.

Biserica Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena din Gura Humorului adăposteşte şi ea o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Fosta biserică armenească, părăsită şi distrusă în timpul celui de-al doilea război mondial, scăpată de la distrugere totală în perioada comunistă, a fost renovată şi sfinţită în 1973 de Justin Moisescu, fost Mitropolit al Moldovei şi apoi Patriarh al României. La slujba de sfinţire a bisericii a fost donată de o credincioasă o icoană a Maicii Domnului care s-a dovedit a fi făcătoare de minuni, datorită căreia biserica este mereu arhiplină.

Moaşte ascunse de teama Securităţii

Închei articolul prezentându-vă minunea de la Mănăstirea Neamţ, neînsemnând că am acoperit cu scrisul meu întregul evantai de lăcaşuri sfinte din România, unde se petrec minuni. Mănăstirea Neamţ este cea mai veche dintre cele din Moldova, fiind întemeiată în jurul Bisericii Albe şi devastată apoi de tătari în 1241. Ştefan cel Mare a zidit biserica principală a mănăstirii, iar Alexandru cel Bun, turnul clopotniţei. Minunea de aici a început să se contureze în sâmbăta de 24 mai 1986, când aleea betonată care lega biserica principală de turnul clopotniţei s-a înălţat, formându-se o movilă pe o lungime de doi metri la aproximativ 20 de metri de intrarea în lăcaşul sfânt. Urma ca luni să fie săpat locul, bănuindu-se a fi o conductă spartă, dar duminică betonul a crăpat, ridicându-se, pentru ca luni el să se ridice până la circa treizeci de centimetri. Mitropolitul de atunci al Moldovei, Teoctist, fiind înştiinţat, s-a deplasat la mănăstire pentru a fi martor la ce se întâmplă. Săpăturile făcute au scos la iveală o a doua dală pavată care data din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, iar la circa doi metri sub aceasta s-a descoperit mormântul unui sfânt călugăr necunoscut. Cărămida arsă de la căpătâiul său a făcut cunoscut numele lui, acesta fiind încrustat pe ea. S-a făcut presupunerea că mormântul datează din secolul al XIII-lea. Moaştele gălbui, cu miros plăcut, au fost depuse spre închinare în biserică. Dar pentru că se adunau mereu mulţi credincioşi să vadă minunea, Securitatea a ordonat refacerea aleii, acoperind mormântul pentru a se şterge orice urmă. Stareţul mănăstirii a ascuns atunci sfintele moaşte pentru a nu fi găsite de Securitate. Între timp, cei care ştiau locul unde au fost ascunse acestea au murit, luând cu ei în mormânt şi acest secret.

LOC DE PELERINAJ. În 1696, domnitorul Constantin Brâncoveanu împreună cu fraţii săi au construit la poalele Munţilor Făgăraş, în apropierea unui izvor dovedit a fi tămăduitor, Mănăstirea Sâmbăta de Sus. Austriecii au ras lăcaşul din temelii, dar izvorul a rămas loc de pelerinaj.