Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
"O filosofie adevarată nu se poate ţese numai din noţiuni abstracte, ci ea trebuie să se bazeze pe observaţie şi experienţă, atât interioară cât şi exterioară”, a afirmat Arthur Schopenhauer.
În această idee, după expunerea teoriei lui Émile Coué legată de "Autocontrolul prin sugestie conştientă”, aşa cum am promis în ultimul articol, desfăşor, în continuare, experienţele descrise de autor cu scopul de a învăţa cum să se facă autosugestionarea.
Principiul teoriei poate fi rezumat în următoarele câteva fraze.
Omul nu se poate gândi la mai multe lucruri deodată. Două idei se pot intersecta în minte, dar nu se pot suprapune. Orice gând care ocupă în totalitate mintea devine adevărat şi are tendinţa să se transforme într-o acţiune.
Dacă experienţele descrise în continuare vor fi respectate întocmai, rezultatele pozitive obţinute vor avea un randament maxim. Excepţie vor face oligofrenii, prin incapacitatea de înţelegere şi cei care nu sunt de acord cu această metodă.
Prima experienţă (pregătitoare). Subiectul trebuie să stea în picioare, cu corpul cât mai rigid, ca şi cum ar fi o bară de metal, cu picioarele lipite (de sus până jos), dar cu gleznele cât mai moi, ca şi cum ar fi nişte balamale. Operatorul trebuie să îi inducă chiar această imagine, spunându-i să se identifice cu o bârnă rigidă care se sprijină pe o balama într-un echilibru precar. Dacă ar fi împinsă înainte sau înapoi, oricât de uşor, bârna ar cădea la pământ fără să opună niciun fel de rezistenţă, în direcţia în care a fost împinsă. În continuare, operatorul trebuie să-i spună că îl va trage de umeri în spate şi că trebuie să se lase să cadă în braţele sale fără să opună niciun fel de rezistenţă, rotindu-şi gleznele ca nişte balamale, dar păstrându-şi tălpile pe sol. Operatorul trebuie să facă apoi exact ceea ce la avertizat pe subiect: să îl tragă de umeri etc. Dacă experienţa nu reuşeşte de la bun început, ea trebuie repetată, până când reuşeşte.
Experienţa a doua. Operatorul trebuie să îi explice subiectului că pentru a-i demonstra acţiunea imaginaţiei asupra sa, va trebui să se gândească peste câteva clipe că va cădea pe spate. El nu trebuie să se gândească la nimic altceva, să nu despice firul în patru, să nu se întrebe dacă va cădea sau nu, dacă se va răni sau nu căzând etc. Pe de altă parte, nu trebuie să cadă în mod intenţionat pe spate numai pentru a-i face plăcere operatorului. Totuşi, dacă simte că este atras de o forţă necunoscută în spate, nu trebuie să-i opună rezistenţă, ci trebuie să se lase în voia ei. În continuare, operatorul trebuie să-i spună subiectului să îşi ridice cât mai sus capul şi să închidă ochii. El îi va plasa pumnul drept sub ceafă şi palma stângă pe frunte, spunându-i: "Gândeşte-te la ce ţi-am spus: «Cad pe spate... cad pe spate»”. Simultan, el trebuie să îi repete, articulând sacadat silabele: "Cazi-pe-spa-te; cazi-pe-spa-te” şi să îşi lase palma dreaptă să alunece de-a lungul tâmplei stângi, pe deasupra urechii, retrăgându-şi totodată pumnul drept, lent, dar încontinuu. Subiectul va face probabil o mişcare de balans înapoi şi va face un pas pentru a-şi opri căderea, sau poate chiar va cădea. În primul caz, operatorul trebuie să îi spună că a opus rezistenţă, în sensul că nu s-a gândit exclusiv la faptul că va cădea, ci la faptul că se va răni căzând. Acest lucru este perfect adevărat, căci dacă subiectul nu s-ar fi gândit la acest lucru, el ar fi căzut ca un buştean. Experienţa trebuie reluată apoi pe un ton de comandă, ca şi cum operatorul ar dori să îl forţeze pe subiect să îi dea ascultare. Experienţa trebuie să continue astfel până la reuşita ei perfectă sau aproape perfectă. Operatorul trebuie să stea puţin în spatele subiectului, cu piciorul stâng înainte şi cu cel drept înapoi, astfel încât să nu fie dărâmat de subiect atunci când acesta cade pe spate. În caz contrar, căderea acestuia îl poate doborî la pământ, mai ales dacă subiectul este foarte greu.
Experienţa a treia. Operatorul trebuie să-l aşeze pe subiect în faţa sa, cu corpul la fel de rigid, cu picioarele lipite şi cu gleznele moi. El trebuie să îi plaseze palmele pe tâmple, fără a le apăsa, trebuie să privească fix rădăcina nasului, fără să clipească şi să îi spună să se gândească la faptul că va cădea în faţă. Îi va repeta el însuşi acest lucru, în mod sacadat: "Cazi-în-fa-ţă; cazi-în-fa-ţă”. În tot acest timp, va continua să privească fix.
Experienţa a patra. Operatorul îi va spune subiectului să îşi încrucişeze mâinile şi să îşi strângă cât poate de tare degetele, până când începe să tremure uşor. El trebuie să îl fixeze cu privirea la fel ca în experienţa precedentă şi să îşi ţină mâinile peste a le sale ca şi cum ar vrea să i le strângă şi mai puternic. Subiectul trebuie să se gândească la faptul că nu îşi mai poate descleşta degetele. Operatorul va număra până la trei, iar apoi îi va spune să îşi descleşteze degetele, continuând însă să se gândească la faptul că nu poate face acest lucru. Într-adevăr subiectul va constata că îi este imposibil să îşi descleşteze degetele. Operatorul va număra lent: "Unu, doi, trei”, după care îi va spune subiectului: "Nu-poţi-nu-poţi etc”. Dacă subiectul va gândi el însuşi: "Nu pot”, el nu numai că nu îşi va putea descleşta degetele, dar va constata că acestea tind să i se încleşteze mai puternic cu fiecare efort al său de a şi le descleşta. Pe scurt, el va obţine exact rezultatul contrar celui dorit. După câteva secunde, operatorul trebuie să îi spună: "Acum gândeşte-te că poţi”. Subiectul va constata că îşi poate descleşta în sfârşit degetele. În tot acest timp, operatorul trebuie să îl fixeze în permanenţă cu privirea pe subiect şi nu trebuie să îi permită să îşi fereasca nicio clipă privirea de a sa. Dacă subiectul îşi poate descleşta totuşi degetele, nu este vina operatorului, ci a subiectului. În mod evident, acesta nu s-a gândit în mod ferm că nu şi le poate descleşta. De aceea experienţa trebuie reluată până la obţinerea succesului. Operatorul trebuie să folosească un ton de comandă care nu suportă nicio abatere. Asta nu înseamnă că trebuie neapărat să îşi ridice vocea. Dimpotrivă, este de preferat să folosească un ton obişnuit, dar să rostească fiecare cuvânt pe un ton sec şi imperativ. Dacă această experienţă reuşeşte, toate celelalte reuşesc la rândul lor cu uşurinţă, atât timp cât instrucţiunile de mai sus sunt respectate întru totul.
Anumiţi subiecţi sunt extrem de sensibili, putând fi uşor de recunoscut după faptul că înclestarea degetelor şi a membrelor lor se realizează cu uşurinţă. După două sau trei experienţe reuşite, operatorul nu mai trebuie să le spună acestora să se gândească la cu tare sau cu tare lucru, ci doar să le spună pe un ton imperativ, pe care trebuie să îl utilizeze orice sugestionar bun: "Strânge pumnul; acum nu îl mai poţi deschide”, "Închide ochii; acum nu îi mai poţi deschide” etc. Subiectul va constata că nu îşi mai poate deschide ochii sau pumnul în pofida eforturilor sale conştiente. După câteva clipe, sugestionatorul îi va sugera că îşi poate deschide pumnul sau ochii iar subiectul va constata că poate face acest lucru.
Aceste experienţe pot fi variate la infinit. Iată câteva variante: subiectul îşi va uni palmele, iar operatorul îi va sugera că acestea sunt sudate; subiectul îşi va lipi palma de masă, iar operatorul îi va sugera ca nu şi-o mai poate dezlipi; operatorul îi sugerează subiectului că este lipit de scaunul său şi că nu se mai poate ridica de pe el; odată ridicat în picioare, el îi poate sugera că nu poate merge; operatorul poate plasa pe masă un obiect sugerându-i subiectului că acesta cântăreşte o sută de kilograme şi că îi este imposibil să îl ridice, etc.
În toate aceste experienţe rezultatele obţinute nu depind de sugestia în sine, ci de acceptarea acesteia de către subiect prin autosugestie. Executarea acestora trebuie făcută cu o persoană care stăpâneşte metoda.
Citește pe Antena3.ro
