“Ridică-te, nu mai ai nimic!”

Totul a început cu câteva zile înainte de internare, cu o răceală şi o slăbire a organismului. Neavând până atunci probleme notabile cu sănătatea, Lucian nu a dat prea mare importanţă stării de boală. Dar senzaţia de slăbire continua să se accelereze...

Citesc dintr-un bilet de ieşire din spital. Numele: Cârpitu, prenumele: Lucian, în vârstă de 47 de ani, cu domiciliul în judeţul Braşov, localitatea Predeal. A fost internat la secţia de neurologie, cu diagnosti­cul poliradiculonevrită forma ascendentă Landry.

Rezumatul foii de observaţie: “Pacient fără antecedente patologice semnificative, a prezentat în urmă cu două săptămâni un episod de IACRS (infecţie acută a căilor respiratorii superioare), după care la interval de zece zile au apărut parestezii la nivelul trunchiului, membrelor superioare şi inferioare, iar din ziua precedentă internării, tulburări de deglutiţie pentru solide şi lichide… Pacientul se transferă la cere­rea familiei la un spital din Bucureşti”.

Totul a început cu câteva zile înainte de internare, cu o răceală şi o slăbire a organismului. Neavând până atunci probleme notabile cu sănătatea, Lucian nu a dat prea mare importanţă stării de boală. Dar senzaţia de slăbire continua să se accelereze. La un moment dat, după ce mânca, vărsa imediat. Pe corp începuseră să se manifeste furnicături care în scurt timp au cuprins întregul organism. Boala se instala foarte rapid. Posibilitatea de a se putea deplasa se diminua văzând cu ochii, păşea ţinându-se de pereţi, până când a rămas imobilizat la pat. Era perfect lucid, putea vorbi, dar de la gât în jos corpul era inert, ca o legumă. Nu putea mânca şi nici bea lichide, căci nu putea înghiţi nimic. Se instalase şi o sete cumplită, care nu a putut fi potolită decât cu ajutorul unei perfuzii, făcută imediat ce a fost transportat la spital.

După analizele făcute în spital s-a stabilit până la urmă diagnosticul: poliradiculonevrită acută ascendentă, care lăsa pacientului foarte puţine şanse de însănătoşire. Tratamentul într-o asemenea afecţiune se face cu imunoglobulină, medicament extrem de costisitor. Problema era că nu se garanta dispariţia afecţiunii după tratament. Directorul firmei unde Lucian lucra a considerat necesar sa ajute familia Cârpitu, strângând suma necesară cumpărării medicamentului.

Cu opt ani în urmă

În această perioadă, directorul m-a contactat pentru a-l ajuta pe Lucian, dacă este posibil. Am făcut nişte determinări radiestezice, fără a-l cunoaşte pe Lucian, şi am găsit că afecţiunea lui avea rădăcinile cu opt ani înainte, în nişte evenimente personale. I-am promis directorului că îi voi face o vizită lui Lucian la spitalul din Bucureşti, cu speranţa că îl voi putea ajuta.

După două zile a fost transportat la spitalul din Bucureşti. Era într-o vineri după-amiaza,  când familia m-a anunţat că mă aşteaptă la spital. Nu mă puteam deplasa imediat, pentru că eram ocupat până seara, dar am promis că sâmbătă voi merge să-l văd. Până atunci însă, în acea seară, la ora 21:30, i-am spus soţiei acestuia că-i voi face tratament de la distanţă. Sâmbătă după-amiază, când am ajuns la spital, Lucian era imobilizat la pat, cu sondă gastrică montată, iar soţia lui îi dădea apă cu ajutorul unei seringi. Amândoi m-au întrebat dacă i-am făcut tratament, aşa cum stabilisem la telefon. După ce le-am confirmat, am aflat că la acea oră a eliminat pe sonda gastrică un lichid negru, vâscos, care a fost dus ulterior la analiză. Atunci a mai avut şi o tentativă de mişcare a membrelor.

Ce era de fapt cu acel lichid negru?

Când corpul se afla într-o stare energetică precară, el refuza să mai fie alimentat, căci energia consumată pentru digestie poate să ajungă până la 60% din energia unui corp sănătos. Deci, o perioadă de o săptămână  după instalarea bolii, corpul nu a mai putut să facă digestia, alimentele ingerate rămânând blocate în stomac, transformându-se în acel lichid negru.

În timpul tratamentului de la distanţă pe care i l-am făcut vineri seară, a început deblocarea sistemului energetic al corpului şi primul semn de răspuns a fost că sto­macul a început să elimine conţinutul devenit toxic. În acest lichid, Lucian susţine că a simţit chiar gustul unui ceai cu lămâie, băut cu o săptămână în urmă.

Sâmbătă dimineaţă i s-a făcut şi o endoscopie gastrică pentru a se stabili dacă are şi o afecţiune digestivă.

Înainte de a-i face un nou tratament, am considerat necesar să-i mai fac o evaluare radiestezică, în urma căreia am avut curaj să-i spun că, după 30 de minute, îşi va reveni complet.

Familia Cârpitu privea, dând aprobator din cap, dar cred că în acel moment, după ce trecuse prin atâtea încercări, după ce se informase pe toate căile despre această gravă afecţiune, nu mai putea spera că Lucian se va însănătoşi doar într-o jumătate de oră. Era imposibil me­dical, nu exista precedent.

În timpul tratamentului, organismul lui Lucian a trecut printr-o stare de răscolire generală, cu transpiraţii abundente. După o jumătate de oră i-am spus: “Ridică-te în picioare, nu mai ai nimic!”. A urmat un moment de ezitare, apoi s-a ridicat pe marginea patului, ameţit, după care s-a ridicat complet în picioare. A cerut să bea apă, bucurându-se că poate înghiţi din nou, şi a început să facă exerciţii uşoare de gimnastică după o săptămână de imobilizare la pat. Totul revenise la normal.

“Mâine plec acasă, vreau să merg la serviciu de luni!”, a spus Lucian, bucurându-se că şi-a regăsit starea de sănătate.

Te duc eu în spate

Duminică a ieşit din salon să se plimbe şi s-a întâlnit pe holul spitalului cu brancardierul care îl transportase, ca pe o legumă, cu o zi  înainte, la endoscopie. Acesta a trecut pe lângă Lucian şi abia apoi şi-a dat seama ce pacient era. S-a uitat mut de uimire înapoi,  ca la o stafie (Lucian avea pe umeri un cearşaf!). Bucuros, Lucian i-a spus brancardierului: “Nu mai am nimic, dacă vrei acum te duc eu pe tine în spate!”.

Apoi şi-a sunat şeful, să-l anunţe că este bine, sănătos şi că de-abia aşteaptă să se întoarcă la serviciu. Când acesta a văzut pe ecranul telefonului “Lucică vă apelează”, s-a speriat, crezând că familia îl va anunţa că acesta a murit. Cu inima strânsă, a răspuns totuşi la telefon şi nu mică i-a fost bucuria când l-a auzit pe Lucian spunându-i că este pe terasa spitalului, la soare şi că bea un suc.

În acelaşi salon se aflau şi alţi bolnavi. Printre ei, un bărbat în vârstă, în stare de comă, după un accident vascular cerebral. Soţia acestuia, când a văzut ce s-a întâmplat cu Lucian, m-a rugat să-i fac tratament şi soţului ei. I-am făcut şi acestuia un tratament, spunându-i  soţiei acestuia să stea la noapte lângă el pentru că o să-şi revină. După miezul nopţii, obosită fiind, soţia a plecat acasă. Din relatările familiei Cârpitu, am aflat că pe la ora 3:00 dimineaţa, bătrânul şi-a revenit din comă, s-a uitat în jurul său mirat că nu ştia unde se află şi s-a ridicat apoi la marginea patului. Era un pat înalt, prevăzut cu roţi, ca toate paturile de la terapie intensivă. Când a vrut să se ridice în picioare, a căzut în cap şi a intrat din nou în comă.

Lucian Cârpitu şi-a început apoi serviciul, fără nici o perioadă de concediu me­dical.