Transmiterea unei ştiinţe străvechi

Într-o carte foarte îndrăzneaţă pentru epoca apariţiei, „Philosophia mirabilis" (Ed. Enciclopedică română, Bucureşti, 1974), Anton Dumitriu a adâncit analiza lexicală, introducând în discuţie, pe lângă acroatic, şi termenul acroamatic...

Acroates = auditor, cel care aude, auzitor, ascultător, acroama = ceea ce este auzit, de la verbul acroamai = a auzi, ambii termeni acoperind sensurile de auditor, de ascultător (de cineva), dar şi de cunoscător. Filosofia acroatică sau acroamatică era expusă oral unui anumit auditor, nefiind destinată publicării, era adresată acelor ascultători care prin receptivitate erau pregătiţi să primească învăţătura magistrului, căruia îi recunoşteau autoritatea intelectuală, era împărtăşită unor cunoscători, care urcaseră unele trepte ale cunoaşterii ştiinţifice, fiind apţi pentru o înţelegere filosofică superioară.

Stare
Aulus Gellius reproduce în „Nopţile atice" un schimb de scrisori între Aristotel şi elevul său Alexandru cel Mare (chiar dacă nu sunt strict autentice, ele valorifică totuşi o anumită tradiţie), în care magistrul îi spune împărătescului său discipol că, deşi textele acroatice au fost publicate, ele rămân ca şi nepublicate, fiindcă ele sunt inteligibile numai celor care au urmat lecţiile sale. Era vorba deci despre o învăţătură primită direct prin auz, într-o stare de ascultare, numai de cei care se află deja pe o anumită treaptă de cunoaştere.

Doctrinele ezoterice nu presupun un cod sau un cifru, ci doar cunoaşterea puterii de semnificaţie a numelor (ton onomaton dynamis), adică, a cuvintelor. Aceasta implică o capacitate intelectuală de pătrundere a energiilor semnificative ale verbului, performanţă proprie numai celor pregătiţi în mod special. Textele trebuiau înţelese în puterea cuvintelor, nu citite şi explicate din afară.

Patrimoniu
Aşa cum am arătat, sintagma esoterikoi logoi e întâlnită la Andronicos din Rhodos (sec. I p. H.), ca sinonim al lui akroatikoi logoi, folosit de Aristotel.  

O dată cu neopitagorismul, se modifică profund conţinutul celor două adjective - exoteric şi ezoteric (exo = afară; eso = înăuntru) -, afirmându-se permanenţa unei doctrine sacre, transmisă în secret din timpuri imemoriale.

În secolele II-IV p.H., în urma formidabilului sincretism helenistic, la care s-au adăugat şi elemente de mistică iudaică, în Alexandria au înflorit şi au coexistat hermetismul, neoplatonismul, gnoza şi şcolile creştine influenţate de gnoză. Bineînţeles că, din Antichitate, ezoterismul a continuat, fără să aştepte să reintre cuvântul în circulaţie: adjectivul ezoteric se regăseşte tocmai în 1742, într-o carte a unui autor masonic, La Tierce, apărută la Frankfurt pe Mayn. Abia în 1828, cuvîntul ezoterism a intrat în patrimoniul lingvistic, derivând din adjectivul ezoteric, prin adăugarea sufixului -ism.

Lumea savantă de la Renaştere încoace a acceptat unanim originea helenă a cuvântului. În mod curent, se făcea mereu referinţă la transmiterea unei ştiinţe străvechi, a unei tradiţii (cuvânt ce poartă în etimologia sa ideea de transmisie).

Curând însă a apărut confuzia ezoterismului cu occultismul (din latină, occultus = ascuns), termen intrat în dicţionare în 1842. Doctrine ezoterice sau ştiinţe oculte nu desemnează totuşi acelaşi lucru: ezoterismul are o autentică dimensiune spirituală, în timp ce ocultismul se referă la o serie de practici îndoielnice, în căutarea unor „puteri", în descendenţa vechii magii.

Distincţia
În anii '20 ai secolului al XX-lea, scrierile lui René Guénon clarifică decisiv distincţia între ezoterism şi ocultism, acesta din urmă definit drept una din devie­rile hibride moderniste din cadrul neospiritualismului contemporan.

Cu toate astea, în 1950, un autor (deşi competent), Robert Amadou, amestecă din nou noţiunile, spunând că ezoterismul şi ocultismul occidental sunt un curent ramificat el însuşi din ocultismul universal, iar în 1963, din Dicţionarul uzual Quillet-Flammarion, aflăm că ocultismul este o doctrină ezoterică (...). Totuşi, René Guénon, prin demersul său exemplar, care a oferit un model de referinţă şi de influenţă persistentă, marcând generaţia unui Mircea Eliade şi a unui Henry Corbin, a confirmat cu prisosinţă că ştiinţa, rigoarea şi metoda nu sunt apanajul exclusiv al exegezei profane. Encyclopaedia Universalis, începând din 1968, reia diferenţierea guénoniană. Astăzi, ezoterismul se înscrie în termenii definiţiei pe care am dat-o la început, iar ocultismul a rămas definitiv ataşat unui practicism dubios.