1 iulie 1989

Prima zi de iulie a căzut într-o sâmbătă, lucrată la Cabinetul 2 ca sâmbătă scurtă. După ce-a ajuns la birou, Elena Ceauşescu l-a primit pe Nicolcioiu, şeful Protocolului. Apoi a venit Poliana Cristescu (9:07-10:07). Au urmat Gheorghe Pană, iarăşi Nicolcioiu şi în cele din urmă Bobu (11:20-11:28). Cu Bobu şi Constantin Radu a ţinut şi o şedinţă ("la săliţă") pe teme de cadre (11:30-12:42).

Nu e deloc exclus ca după-amiaza să fi continuat lucrul însoţindu-l pe Ceauşescu în vizită la "obiective". Nu o pasiona construcţia edificiilor. Dar dacă la birou îşi proteja soţul de "supărări",  de ce să-l fi lăsat singur pe şantiere?

Nu-l mai însoţea decât rar în vizitele de lucru, căci cineva trebuia să rămână la sediu. Şi nu mergea cu el la vânătoare decât în rare ocazii. Vânătoarea - va scrie mai târziu Silviu Curticeanu, care a lucrat în directa lor subordine mulţi ani - fusese singura pasiune reală a lui Nicolae Ceauşescu. De-a lungul vremii, îşi procurase ori primise cadou dotările de lux ale acestui hobby  a cărui practicare a fost, din epoca modernă încoace, un apanaj al elitei masculine. Când vâna, îşi punea în evidenţă cele mai pregnante date ale personalităţii sale, afirmă fostul şef al Cancelariei CC, detaliind astfel: "...În primul rând, exclusivismul, prin eliminarea, aproape totală, a celorlalţi vânători; îi plăcea chiar să spună: «Eu trebuie să le fac la ăştia singur planul de vânătoare». Cultul personalităţii şi megalomania urmau imediat, fiindcă vânatul trebuia să se transforme în trofeu «de aur»; cel mai mare urs din lume, cel mai mare cerb etc; îi lipsea şi aici măsura. Când se apuca să tragă, nu se oprea până nu făcea zeci şi chiar sute de victime".

Iar ea, tovarăşa de viaţă model, îl aştepta pe Aeroportul Băneasa. Ofereau scene de neverosimil romantism celor din anturaj, personalului ce deservea aeroportul şi serviciului de pază şi protecţie. Totdeauna el cobora din elicopter ţinând un bucheţel de flori de câmp, culese nu de aghiotant, ci de el personal. Îi oferea adolescentinul simbol de dragoste la scara elicopterului neincomodat de prezenţa celorlalţi.  "O iubea, oare, chiar aşa de mult?!" - se întreba Curticeanu la ani după dispariţia lor.