Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Anul 1987 a marcat începutul unei dezbateri ample, în URSS, asupra împrejurărilor semnării pactului secret sovieto-nazist, la 23 august 1939. Dezbaterile au evoluat de la recunoaşterea existenţei acestui pact, până la analiza alternativelor pentru politica externă sovietică a anilor 1930 şi a consecinţelor acestui pact pentru Europa de Est.
În opinia lui Thomas Sherlock, de la Radio Europa Liberă, s-au remarcat două tabere, conservatorii, care au încercat fie să nege existenţa pactului, fie să minimizeze efectele negative asupra ţărilor estice, şi revizioniştii.
"Pactul şi protocolul au mai fost explicate ca produs al unui sistem internaţional de state cărora le lipseau atât principiile, cât şi structura. Potrivit istoricului Lev Bezymensky: "Înţelegerile secrete adiţionale erau regula şi nu excepţia, în practică, în lumea diplomatică de atunci. De exemplu, înţelegerea secretă dintre britanici şi germani semnată la München în 1938 a fost, la rândul ei, adiţională... să iei decizii pentru o terţă parte era o practică larg răspândită în Vest şi nici Berlinul, nici Londra nu vedeau această cale ca fiind una nepermisă... Avea Statul sovietic dreptul de a imita metodele capitalelor rivale? ... Nici Chamberlain, nici Hitler nu-şi făceau procese de conştiinţă. Iată de ce nu trebuie ca noi să urmărim o dimensiune morală când evaluăm acţiunile lui Iosif Stalin... A urmat în jungla imperialistă, legea junglei."
Diversele luări de poziţie în favoarea pactului şi a protocolului secret, atât cele tradiţionale cât şi cele mai recente, au avut şi o dimensiune critică în ultimii ani. În ciuda lui Gorbaciov care a respins frecvent dispoziţia subiectivă a istoriei sovietice, şi în ciuda a observaţiei sale că nu ar fi existat o alternativă la pactul nazisto-sovietic, cercetătorii moderni au furnizat analize care sfidează viziunea ortoxă asupra evenimentului. Cea mai interesantă, poate, este cea a unui istoric de la Institutul Internaţional al Mişcării Muncitoreşti, un specialist în politica externă sovietică şi în istoria celui de-al Doilea Război Mondial.
Semiryaga ridică două probleme în analiza pe care o face pactului: a ajutat acesta intereselor naţionale sovietice şi care ar fi fost alternativa viabilă? El consideră că, deşi pactul a oferit anumite avantaje, de mult mai multe a beneficiat, de fapt, Germania. Înţelegerea le-a deschis germanilor calea de a ocupa cea mai mare parte a continentului european, le-a permis accesul la resurse materiale şi umane care au întărit maşina de război germană. Înţelegerea i-a adus Germaniei o importantă exeperienţă de luptă pentru Operaţiunea Barbarossa. Pactul şi propaganda subiacentă pro-germană au provocat dezarmarea psihologică a majorităţii populaţiei sovietice, slăbind reacţia rusă cu prilejul invaziei germane din iunie 1941. În sfârşit, tratatul de la 23 august a ştirbit prestigiul sovietic peste hotare şi a provocat o gravă dezorientare în cadrul mişcării internaţionale comuniste.
Semiryaga sfidează mai multe poziţii oficial acceptate prin răspunsul pe care încearcă să îl dea celei de-a doua întrebări. El afirmă că Uniunea Sovietică era suficient de puternică, în 1938, în ciuda epurărilor militare, pentru a înfrunta Germania de una singură în timpul crizei din Cehoslovacia. Mai mult, Semiryaga argumentează că, după ce Germania a ocupat Cehoslovacia, în 1939, puterile vestice au manifestat destul interes pentru a încheia un acord cu Stalin. Stalin a evaluat greşit situaţia alternativă şi a continuat să creadă că Londra şi Parisul rămâneau loiale ideii de a forma un front anti-sovietic.
Semiryaga a mai respins poziţia convenţională potrivit căreia pactul era necesar având în vedere ameninţarea japoneză şi posibilitatea izbucnirii a două fronturi de război. El îl citează pe marele spion Richard Sorge potrivit căruia ciocnirile cu Japonia la Lacul Hashan în 1938 şi la Khalkhin-Gol, în 1939, erau doar probe tactice şi nu reflectau pregătirile Japoniei pentru un război cu Uniunea Sovietică.
Astfel, ar fi existat alternative reale în perioada de dinaintea semnării pactului. Eroarea de calcul tactic a sovieticilor se datorează în parte abordării autoritariste a lui Stalin care a înlăturat Comisariatul Poporului pentru Afaceri Externe, dar şi Biroul Politic, iar Semiryaga apreciază că acest fapt constituie o lecţie relevantă pentru actuala politică sovietică. Este adevărat şi faptul că tratatul a fost semnat, în parte, şi datorită faptului că Uniunea Sovietică era dominată de dogme şi stereotipuri bine înrădăcinate. Semiryaga notează că numai când aceste stereotipuri vor fi zdruncinate Uniunea Sovietică va putea să aibă relaţii constructive cu Vestul capitalist.
Alexandr Chubaryan, profesor asociat la Institutul de Istorie a Lumii şi membru al comisiei istorice sovieto-poloneze, este un alt istoric care a oferit o abordare revizionistă asupra pactului. Chubaryan consideră că înlocuirea lui Maxim Litvinov din postul de Comisar al Afacerilor Externe cu Vyacheslav Molotov, "un om de o cu totul altă structură" care a ascultat toate ordinele lui Stalin, precum şi reprimarea a zeci de diplomaţi cu experienţă, a slăbit grav abilitatea aparatului de politică externă de a oferi poziţii flexibile şi prompte în cadrul negocierilor cu Vestul. Un individ precum Kliment Voroshilov, care nu avea experienţă diplomatică, a fost însărcinat cu negocierile complexe cu delegaţii militare din Franţa şi Marea Britanie, în ajunul pactului. Partea sovietică a adoptat neîncetat poziţii "fără nici un compromis" care au subminat orice posibilă înţelegere cu Vestul.
Deşi Chubaryan afirmă că din tratatul de la 23 august decurg o serie de avantaje obiective pentru Uniunea Sovietică, admite că acesta a dăunat în ceea ce priveşte percepţia opiniei publice din Vest faţă de sovietici şi menţionează şi efectul negativ asupra internaţionalei socialiste. Mai mult, Chubaryan crede că Stalin a semnat pactul nu numai pentru a pune capăt izolării Uniunii Sovietice, dar şi pentru a plasa Uniunea în rândul puterilor lumii capabile să determine soarta altor state. Protocolul secret de la 23 august, cu ceea ce a însemnat crearea "sferelor de interes" a fost un exemplu de sfidare stalinistă a normelor moralei leniniste. Chubaryan conchide că doar respectul faţă de opinia publică şi controlul democratic al modului în care se face politica externă vor putea preveni gafele şi comportamentul imoral în cadrul relaţiilor internaţionale.
Chubaryan şi Semiryaga nu sunt singuri. Şi alţi specialişti în politică externă, în special Vyacheslav Dashichev şi istoricul Nikolai Popov, au furnizat anterior opinii alternative despre politica externă a Uniunii Sovietice a sfârştului anilor '30. Scrierile lor sunt remarcabile prin analizele pe care le fac asupra influenţei ideologiei staliniste şi a politicii interne sovietice asupra comportamentului internaţional sovietic şi asupra percepţiei Vestului în privinţa URSS. De asemenea, este de notorietate faptul că articolele au fost scrise în cea mai mare parte de către istorici a a căror profesie nu le-a permis pentru multă vreme, fie că nu a existat voinţa, fie că nu au avut posibilitatea, să ofere puncte de vedere mai sofisticate asupra evenimentelor care au dus la semnarea pactului.
În mod clar, părerile lui Kulish, Afanasev, Medvedev, Semiryaga, Chubaryan şi ale altora, formează o minoritate. Totuşi, se pare că revizioniştii şi-au influenţat colegii conservatori pentru a adopta abordări mai nuanţate asupra relaţiilor internaţionale din anii 1930. De exemplu, retincenţa Vestului provocată de "epurările" întreprinse de Stalin este acum recunoscută ca fiind un motiv subsidiar pentru eşecul negocierilor cu Vestul.
Costurile pactului, în ceea ce priveşte Uniunea Sovietică, sunt şi ele foarte evidente. Moldova are legături culturale strânse cu România, iar afirmarea naţionalismului este în creştere, în republică. Acest lucru este valabil şi pentru Ucraina şi Bielorusia. Deşi iredentismul este relativ slab în Polonia, mari comunităţi de polonezi rămân în Uniunea Sovietică, iar cei din Lituania au adoptat recent rezoluţii prin care declară autonome anumite districte poloneze.
Deşi, cu ocazia aniversării pactului, vor fi enunţate unele declaraţii oficiale cu conţinut istoric, este puţin probabil să asistăm la o schimbare de ton radicală. Recent publicatele teze ale comisiei polono-sovietice, care au făcut doar câteva concesii accurateţii istorice, au subliniat încleştarea inegală, chiar şi sub semnul galsnostului, dintre politicieni şi savanţi, în Uniunea Sovietică."
Radio Europa Liberă (München)- Raport al secţiei de cercetare, condusă de dr M. Shafir.
Document din "Arhiva 1989", Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca
Traducere din limba engleză de Eliza Dumitrescu
Citește pe Antena3.ro
