Postul în limba română avea audienţa maximă din Europa de Est

Reputatul politolog Michael Shafir este profesor şi şef de catedră la Facultatea de Studii Europene a Universităţii "Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca. A înzestrat instituţia cu un fond unic de documentare, "Arhiva 1989", în al­că­tuirea căruia intră şi rapoartele Sec­ţiei de cercetare de la Radio Europa Li­beră. În anul 1989, Michael Shafir era de trei ani şeful acestei secţii, care în­toc­mea pentru patronatul american şi cercetătorii interesaţi sinteze des­pre România (prezentate regulat, prin bunăvoinţa domniei-sale, în ziarul nostru).

Ne-am întâlnit recent la Cluj-Na­poca, oraşul unde s-a stabilit după un lung periplu prin lume. Am convorbit despre ratingul postului în limba română de la Radio Europa Liberă, fenomenul disidenţei româneşti, rapoartele şi concluziile Secţiei de cercetare a opiniei publice din Est şi Secţiei de cercetare România...

Michael Shafir a emigrat din Ro­mâ­nia în Israel în 1961, imediat după li­ceu. A făcut studii de engleză şi de istorie. După absolvirea lor şi finalizarea sta­giului militar, a onorat o ofertă de lu­cru primită din partea Radio Eu­ro­pa Liberă. "M-am întors în Israel de la Europa Liberă în 1967 şi atunci am ştiut deja că vreau să fac ştiinţe po­litice, şi asta am făcut de la început până la doctorat", îşi aminteşte acum.

Şi-a susţinut doctoratul în ştiinţe politice în 1981, la Universitatea Ebrai­că din Ierusalim. 700 de pagini cu tema "Intelectualul şi Partidul Comunist, cazul României", după luni de documentare în arhivele Europei Libere, lecturi la zi din cărţi şi ziare tri­mise periodic de mama sa din Ro­mâ­nia şi o bursă de doi ani la Londra. "M-am documentat, în ceea ce pri­veşte cărţile, foarte mult la British Museum şi mă întrebam: «Oare pe scaunul ăsta o fi stat Marx sau n-o fi stat Marx?»", zâmbeşte amintirii.

Audit şi cercetare la Europa Liberă
La Radio Europa Liberă a început prin a fi directorul adjunct al Departamentului de cercetare a opiniei pu­bli­ce. "Poziţie în care îmi cam pier­deam 90% din timp, cer­ce­tând chestiuni cum ar fi: dacă ţă­ră­ni­mea poloneză ascultă programul pentru ţărani al Europei Libere de la ora cinci la şase dimineaţa. Vă în­chi­pu­iţi că nu era cel mai excitant lucru", spune acum.

Ce metode foloseaţi ca să investigaţi opinia publică?, l-am întrebat. "Bine­în­ţe­les că impedimentul principal era că nu aveam acces la un eşantion re­pre­zentativ. Noi ne bazam pe interviuri cu turişti. Acest eşantion aleatoriu se lovea de o problemă foarte se­ri­oa­să. La acea vreme, România era o ţară cu o pondere pe hârtie de, dacă nu mă înşel, 46% sau 47% oameni care trăiau la sate. Cam aşa era, cel puţin oficial. Ei bine, câţi din aceştia ajungeau în Occident, deci pe câţi îi puteai intervieva? Şi, din puţinii care ajungeau în Occident, câţi erau dispuşi să se pună în pericol acordând acest interviu? Pentru că lumea venea terorizată. Deci, de la bun început, efortul principal când se începea un nou an era să recrutăm subiecţi din rândul po­pu­la­ţiilor subreprezentate. Nu era nici o problemă de a recruta subiecţi din ca­drul intelectualităţii umaniste ş.a.m.d., nici din cadrul in­te­lec­tu­a­li­tă­ţii tehnice, dar ea reprezenta un strat de fapt foarte puţin semnificativ ca pondere în populaţie, chiar dacă aceştia erau în bună parte aşa-zişii Opinion-makers. Ei bine, pentru a face faţă acestui mare impediment, se folosea o metodă pe care Henry Hart, conducătorul departamentului, o inventase, care se numea «continuous and corrected sampling».

Adică erau luate în considerare nu­mai acele rezultate care, de-a lungul a câţiva ani consecutivi, arătau aceleaşi sau aproape aceleaşi evaluări la aceleaşi întrebări. Ceea ce însemna că, dacă eu pornesc astăzi o cercetare şi am întrebarea numărul 1, ea va pu­tea fi relevantă numai peste 3 ani, da­că va fi. Apoi rezultatele intrau într-un proces de aşa-numită «cântărire» a eşan­tionului, prin care erau ridicate şi scăzute în cadrul acestuia ponde­ri­le diferiţilor respondenţi, de­pin­zând de ocupaţie, vârstă, locul unde trăiau ş.a.m.d. Sigur că astăzi ni se pare o metodă primitivă şi puţin validă."

Ratingul depindea de "izbânzile" regimului
Comparativ cu celelalte secţii care emiteau pentru ţările Europei de Est, potrivit acestor sondaje, care era audienţa postului în limba română?, l-am întrebat pe Michael Shafir.

"Postul de radio Europa Liberă în limba română avea cea mai mare au­di­enţă din Europa de Est, mi-a răs­puns. Vă vorbesc acum de anul 1985, când am revenit, cum spuneam, la Europa Liberă până în 1989. Peste 60% constituiau ascultători ai Eu­ro­pei Libere cel puţin o dată pe săp­tă­mână, dintre care cam 25% până în 30% ascultau în fiecare zi. E enorm. În­totdeauna am încercat să torn apă rece pe aceste rezultate pe care nu le pu­neam la îndoială, însă subliniam în­totdeauna că asta nu se datorează fap­tului că noi am avea cei mai gro­zavi redactori, ci faptului că ade­vă­ra­tul nostru redactor-şef se numea Ceau­şescu. Ca să  folosesc no­ţi­uni mai moderne, «ratingul» nostru depindea de performanţele lui Nea Nicu."

Iar "performanţele" politicii liderului lor îi ţineau pe români mai mult cu urechea îndreptată spre postul ame­rican ce emitea din München decât spre posturile de radio şi televiziune din Bucureşti. "Unde nu existau ase­menea persoane, asemenea lideri care să ducă populaţia la disperarea la care el o dusese, bineînţeles că şi au­dien­ţele erau mult mai scăzute, ex­plică Michael Shafir. Trebuia să fii foarte tracasat în timpul zilei şi să nu ai ce face serile, ca să asculţi Europa Liberă cu atâta dedicaţie."

Ca să asculţi ceva bruiat, observ eu, amintindu-mi de lecturile ultimilor ani despre Radio Europa Liberă. "Nu era bruiat, mă contrazice interlocutorul. Europa Liberă nu mai era bruiată din 1975, de imediat după Helsinki. Nu mai era bruiată, dar în alte ţări oamenii de obicei aveau şi altele de făcut. Cu atât mai mult cu cât nu peste tot oamenii stăteau la cozile la care trebuia să se stea în România şi, chiar dacă mai stăteau, cel puţin aveau seara la televizor alte lucruri. Or, în România, datorită lui N. Cea­u­şescu, nu aveau oamenii ce face altceva şi situaţia era  disperată."

Dar parcă tot nu-mi vine să cred că o asemenea promisiune fusese res­pectată. Şi insist: sunteţi sigur, domnule Shafir, că nu mai era bruiaj? "Absolut. Nu, nu era bruiaj. Ceea ce se întâmpla era că în anumite regiuni ale ţării se prindea mai greu. Dar se prindea mai greu pentru că erau unde scurte. Nu se transmitea pe alte unde. Or, condiţiile meteorologice sau faptul că respectivul stă într-o casă care se află lângă sau în apropierea unui combinat care este energofag, putea da impresia de bruiaj. În anumite regiuni ale ţării nici măcar Radio Bucureşti nu se auzea ca lumea. Nici cele mai teribile emisiuni, de exemplu «Scrisoarea celor şase» sau înfiinţarea Frontului Salvării Naţionale n-au fost bruiate. Din acest punct de vedere, Ceauşescu şi-a respectat angajamentele asumate la Helsinki, şi era conştient că problema este constant urmărită de americani."  

În 1989, IMGB-ul (Întreprinderea de Maşini Grele Bucureşti) era o reclamă vie a succesului pe care, chipurile, economia centralizată îl înregistra şi una dintre mărcile epocii care fusese înghesuită de propagandistica timpului undeva între perfecţiunea comunistă şi idealurile muncitoreşti.