Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Vi s-a întâmplat vreodată să vă placă ceva în mod deosebit şi să nu ştiţi de ce? La analiza imaginii semnate de Vlad Păunescu, nu descoperi, la prima vedere, decât nişte formule aparent comune privitoare la compoziţie, mişcare de aparat, portrete şi două sau trei culori dominante: galben, negru, albăstrui, al căror rol e explicabil, a căror acţiune e previzibilă şi ale căror influenţe le cunoaşte astăzi oricine ştie să filmeze. Global, o imagine frumoasă, în măsura în care acorzi termenului - uzat şi uzitat - o semnificaţie estetică, atracţia către armonie, tentaţia spre perfecţiune.
Şi totuşi, imaginea aceasta frumoasă, nu lipsită de oarecare preţiozitate şi aer muzeal, îşi are tâlcul ei, ca să nu spun misterul ei, place, încântă ochii, farmecă spiritul, pentru că este accesibilă, iar cineastului avizat nu poate să-i scape constatarea că autorul ei ascunde, totuşi, un secret, acel grăunte imponderabil, insesizabil, particula ireductibilă care în breasla noastră se numeşte premeditarea calmă şi inspirată a profesionistului talentat.
Priviţi salina, această veritabilă uvertură a filmului, cu planuri îndrăzneţe şi geometrii tranşate pe verticală şi, mai cu seamă, acea atmosferă stranie, greu de stăpânit, ce dă relief, distanţă şi unitate de efect fie formelor, fie culorilor. Se simte în această sevenţă memorabila mână de maestru, căci nu-i simplu şi nici uşor să învălui totul, să scalzi totul într-o baie de umbră, să afunzi acolo însăşi lumina de după gratii, să constrângi undele obscure să se rotească în jurul centrelor luminate, irizate, să faci obscuritatea transparentă fără a cădea în subexpunere, iată dificultăţile unei filmări cu totul specială. Ghicim consecinţele, când iese la "suprafaţă", totul se schimbă şi se preschimbă. Vlad Păunescu se entuziasmează în faţa unei seducătoare zile de toamnă, alei pavate cu frunze de aur, cu soare când îmbietor pentru plimbările cu trăsura, când înecat de ceţuri ambigui şi brume rău prevestitoare (secvenţa "hotel Sinaia"), încântându-ne şi pe noi de marea şi teoretica frumuseţe a anotimpului de o blândeţe anemică. Şi apoi, oraşul, Bucureştiul acela imaginar şi imaginat, cu piaţete şi străzi străjuite de copaci înalţi, maiestuoşi peste care pluteşte o boltă sacră, de unde cerul se prăvăleşte în snopi de lumină, cu sentimentul acela că razele soarelui cernute prin mişcătoare vitralii ale unei catedrale înălţate de o natură măreaţă şi neîndurătoare.
În interioare, decorate cu gust şi rafinament, Vlad Păunescu se distanţează de ideea luminii abstracte cu care ne-a obişnuit şi se apleacă asupra coloritului, a armoniilor subtile, delicate, deşi paleta sa cromatică se restrânge la un galben modulat nostalgic, asociat cu brunuri, negru opac, albăstruiul ferestrelor invadate de lumina diurnă, pe scurt, culori de contrast.
Această exacerbare a galbenului omniprezent în vestimentaţie, draperii, lumânări, lampadare, tapete pe ziduri, sofale, scaune, lenjerie etc. etc. are, în opinia mea, o dublă semnificaţie: una tehnică, culoarea caldă obligă lumina să strălucească şi altundeva decât în alburi, nuanţând, prin contrast, elementele semnificative din cadru, şi alta psihologică: este culoarea în jurul căreia se roteşte.
Constantin Pivniceru - Cinema, nr. 11/1989
Citește pe Antena3.ro
