Construcţia spirituală

Ne-am obişnuit cu ideea schimbării din temelii a înfăţişării oraşelor şi satelor ţării, cu siluetele proiectate pe cer ale marilor combinate industriale, cu barajele de beton puse în calea apelor, cu vasta reţea a canalelor de irigaţii şi de navigaţie, cu magistralele de asfalt şi feroviare. Toate acestea sunt repere palpabile ale construcţiei materiale a patriei noi, socialiste, rezultatul uriaşului efort constructiv pe care întregul nostru popor îl rea­lizează cu eroism revoluţionar în condiţii naturale şi internaţionale complexe, adeseori dificile şi contradictorii.

Efortul constructiv material, care dă dimensiuni noi naturii, care transformă din temelii înfăţişarea ţării, nu se poate să nu aibă o reverberaţie a sa specifică în conştiinţa creatorilor noştri de cultură. Operele de literatură şi artă, rea­lizate în ultimul timp la noi, se cuvine a fi înţelese în ceea ce au ele mai bun, mai reprezentativ, ca repere sensibile ale ace­luiaşi elan constructiv puternic, întors însă în adâncurile spi­ritului creator al societăţii în care trăim. Sau, cum spune poetul: "Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste,/ Intrată prin oglindă în mântuit azur...".

Tocmai în această direcţie există astăzi în literatura română o cerinţă tot mai puternică de racordare la sensurile mai generale ale vieţii noastre sociale, de sintetizare a experienţei acumulate de-a lungul anilor şi trasarea pe această bază a unor jaloane de viitor, în sensul unei creşteri organice, fireşti, conştiente de sine, a fenomenului nostru literar. Dacă ne-am propune să găsim simbolul cel mai caracteristic al avântului creator pe care l-au luat în ultimele decenii toate genurile creaţiei li­terare (proză, poezie, dramaturgie, critică şi istorie literară), noi l-am căuta mai ales în corespondenţa necesară cu epoca pe care o trăim aici, la noi, în România, epocă de efervescenţă constructivă deo­sebită cum n-a mai cunoscut istoria noastră până acum. Poezia lui Nichita Stănescu, Ion Gheorghe, Ioan Alexandru, Adrian Păunescu, ambiţiosul român istoric al lui Paul Anghel, epica riguroasă a lui Marin Preda, Eugen Barbu, Ion Lăncrăjan, D.R. Popescu, Fănuş Neagu, dramaturgia lui Horia Lovinescu, Marin Sorescu, Paul Everac, eseistica filosofică a lui Dumitru Ghişe, Mircea Maliţa şi multe altele pot constitui puncte luminoase într-un peisaj sufletesc complex, reverbe­rat în ideea constructivităţii spirituale care să ne reprezinte cu cinste şi demnitate în faţa generaţiilor viitoare peste pragul celui de-al treilea mileniu.

Este drept că, preocupaţi de obli­gaţiile mari ale constructi­vităţii materiale, uităm adesea de sarcinile mari, complexe, dificile care ne revin în domeniul conştiinţei. De aici o anumită rămânere în urmă în această pri­vinţă. Ne atrag atenţia asupra acestei situaţii cuvântările tovarăşului Nicolae Ceauşescu. În ultimă instanţă, bătălia constructivă cea mai importantă aici se dă pe tărâmul spiritualităţii. Profilul omului nou este hotărâtor în toate direcţiile, atât ca atitudine indivi­duală în manifestările cotidiene ale vieţii, cât şi ca proiecţie colectivă în sferele civilizaţiei şi culturii. Zidurile noastre se cer însufleţite de o nouă conştiinţă, care de­barasându-se de tarele moşte­nite de la vechea orânduire şi preluând ceea ce e mai bun, mai frumos din zestrea milenară a poporului să ne dea o sinteză moral-estetică nouă, bazată pe cunoaşterea în care trăim, pe atitudinea umanistă, activă, re­vo­lu­ţionară, creatoare, generalizată în toate sferele vieţii.

"Acum, când trecem într-o etapă superioară de dezvoltare a scoietăţii noastre socialiste – ne atrage atenţia în acest sens tovarăşul Nicolae Ceauşescu în Expunerea la Plenara CC al PCR de la 28 noiembrie 1988 –, trebuie să fim conştienţi că se impune ca o necesitate obiectivă să ridicăm nivelul general de cunoştinţe şi îndeosebi să asigurăm înarmarea întregului popor cu cele mai noi cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii, ale cunoaşterii umane în general.

Numai pe baza celor mai înaintate cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii vom putea realiza o societate superioară din toate punctele de vedere".

Desigur, în acest vast proces de edificare spirituală, literatura ocupă un loc al ei aparte. Unul foarte important, căci, după cum ne spune în mod fericit un scriitor, e vorba despre o muncă îndârjită la "catedrala literei, care-i mai durabilă decât marmora". Cu adevărat, înălţarea edificiului spi­ritual al literaturii are ca temei cuvântul, bogăţia de sensuri şi de trăiri sufleteşti pe care reuşim să o limpezim în adâncimile lui de cleştar. Această limpezire a beneficiat la rândul ei în cadrul dez­voltării literaturii române contemporane de anumite condiţii specifice, care au determinat declan­şarea avântului creator la care participăm. Pentru în­ţe­legerea acestor condiţii trebuie să coborâm în timp până la Congresul al IX-lea al partidului, când s-a statornicit ca principiu al creaţiei în domeniul lite­raturii şi artei diversitate de stiluri şi modalităţi expresive. E o treaptă absolut necesară a în­floririi creatore. Ea s-a verificat deja istoric în cadrul dezvoltării ulterioare a fenomenului nostru literar-artistic.

Pe această bază s-a putut realiza apoi diversificarea tematică atât de necesară, descoperirea iz­voa­re­lor vieţii, ca puncte de pornire ale creaţiei reale, puternice, autentice. Acea senzaţie a faptului de viaţă, trăit sincer de autor în cadrul operei sale, în consens deplin cu psihologia şi sensibilitatea cititorului, repre­zintă, dincolo de timp şi loc, o cheie către suflet, fără de care ideea de edificare spirituală îşi pierde sensurile ei adânci, perene.

În cadrul cliamtului ideologic nou, creat după Congresul al IX-lea al partidului, o importanţă deosebită a avut-o vastul proces de recuperare a trecutului de luptă al poporului, pentru o viaţă mai bună, pentru progres şi civilizaţie, pentru unitate şi independenţă naţională. Din această perspectivă putem vorbi despre constituirea unei faze noi, despre o mare ferti­litate, în dezvoltarea romanului nostru istoric, în  potenţarea viziunii sale despre lume.

Evident, ceea ce avem mai bun în creaţia literară actuală se constituie pe linia dezvoltării fondului autoh­ton, a tezaurului de sim­ţire şi de gân­dire originară şi ori-ginală a poporului nostru, având ca temelie folclorul şi miturile naţionale. Aceasta nu înseamnă nicidecum neglijarea experienţei literar-artistice a altor popoare, ci, dimpotrivă, cu­noaş­te­rea şi înţe­legera ei cât mai deplină.

În cadrul acestei vaste des­chi­deri, fiecare scriitor este în­drep­tăţit să lupte tot mai mult ca lite­ratura română de azi şi de mâine să devină un edificiu spiritual speci­fic cât mai durabil, mai im­pu­nător, mai frumos. "Avem nevoie – precizează, în acest sens, to­varăşul Nicolae Ceau­şescu în Expunerea la Plenara CC al PCR din 28 noiembrie 1988 – de noi romane, noi piese de teatru, noi poezii, în care eroii principali să fie muncitorii, ţă­ranii, intelectua­lii, cu preo­cu­pările lor, cu do­rinţele lor de progres, de bu­năs­ta­re, cu hotărârea lor de a contribui la făurirea socialismului şi comunismului în Ro­mânia".

Preocuparea scriitorilor şi artiş­ti­lor noştri pentru a realiza noi opere literare artistice viguroase, profund ancorate la realităţile de ieri, de azi şi de mâine ale ţării, face parte din marea luptă de edificare spirituală a poporului nostru în noile condiţii social-istorice pe care le aduce socia­lismul. Constituirea prin sinteza celor mai bune tradiţii a celor mai înaintate experienţe actuale, a unei noi civilizaţii şi a unei noi conştiinţe, generalizată la rândul ei în sfera întregii existenţe sociale, iată o sarcină grea, complexă, dificilă, la a cărei îndeplinire nici un efort nu trebuie precupeţit. Construcţia socia­listă, ale cărei puncte de pornire se află în spiritualitatea înaintaşilor noştri revoluţionari, îşi are la rândul ei edificiile cele mai înalte, mai ambiţioase în spi­rit. Din priveliştea acestor edificii zările se deschid larg spre noi înşine şi spre viitor.
Dumitru Bălăeţ - România literară nr. 5/1989