Culoarea este idee

Cine n-a ascultat, n-a fredonat, nu s-a bucurat de sprinţarul marş straussian, devenit emblema filarmonicii vieneze la fiecare început de an, în acele festive concerte când o sală dichisită, cosmopolită, parfumată şi scorţoasă, aplaudă şi scandează copilăreşte în ritmul marşului lui Radetzky, o amuletă sonoră ce face, graţie televiziunii, înconjurul lumii? Prin consens, devenit în timp un fel de superstiţie colectivă, marşul acesta este sinonim cu însăşi bucuria de a trăi.

Filmul nostru nu face excepţie de la regulă şi debutează cu o ima­gine idilică, tonică, un peisaj de o savoare paradisiacă, acompa­niat - năstruşnică idee - de acordurile marşului lui Radetzky. Asta presupune că lumea, în general, e fericită, o tânără şi frumoasă mamă se bucură, pe verticala ecranului, de copiii ei, un băiat iubeşte o fată şi o dulce pace de amiază târzie se aşterne peste natură şi oameni anunţând, parcă, pe planeta noastră Pământ, vorba unui cântec de muzică uşoară; totul este în ordine şi la locul lui. Şi, totuşi, un mic, imprevizibil şi imperceptibil semnal optic, haloul de difracţie a luminii ce cade direct pe obiectiv perturbă ordinea naturală a firii, prilejuind o vagă şi naivă discuţie pe marginea fenomenului newtonian, cu metaforice aluzii la însăşi "teoria vieţii". Acord cuvenita atenţie acestui cadru de început, imagi­nii fastuoase a acestui cadru, pentru că imediat brusc, ca după o lovitu­ră de ghilotină căzută din senin, urmează un cadru şocant, în tonalităţi alb-negru, ce ne informează despre suspecta suferinţă a eroinei.

Din acest moment un întreg film este construit aşa: muzica şi ima­gi­nea premerg acţiunii, punând spectatorul în gardă că "ceva" are să se întâmple. Prin aceasta, Dan Piţa, acest admirabil şi neobosit şlefuitor de limbaj, ne propune o nouă tentativă plastic-muzicală. Culoarea devine "purtătoare de idee", mă refer la culoarea dominantă a cadrului, de care regizorul filmului se foloseşte ca de un bisturiu, alternând cu "non-culoarea" unor cadre cheie, inspirat compuse, ireproşabil filmate, o desăvârşită etalare de tonuri deschise, rar întâlnite în filmele noastre, pe fundalul căreia se proiectează eroi şi destine grave (cameră de spital, cabinet medical, sală de radiografie etc.).
Constantin Pivniceru - Cinema, nr. 12/1989

Citește pe Antena3.ro

Care e cauza morții lui Silviu Prigoană. Acestuia i s-a făcut rău în timp ce mânca