x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Culoarea este idee

0
02 Dec 2009 - 00:00
Cine n-a ascultat, n-a fredonat, nu s-a bucurat de sprinţarul marş straussian, devenit emblema filarmonicii vieneze la fiecare început de an, în acele festive concerte când o sală dichisită, cosmopolită, parfumată şi scorţoasă, aplaudă şi scandează copilăreşte în ritmul marşului lui Radetzky, o amuletă sonoră ce face, graţie televiziunii, înconjurul lumii? Prin consens, devenit în timp un fel de superstiţie colectivă, marşul acesta este sinonim cu însăşi bucuria de a trăi.

Filmul nostru nu face excepţie de la regulă şi debutează cu o ima­gine idilică, tonică, un peisaj de o savoare paradisiacă, acompa­niat - năstruşnică idee - de acordurile marşului lui Radetzky. Asta presupune că lumea, în general, e fericită, o tânără şi frumoasă mamă se bucură, pe verticala ecranului, de copiii ei, un băiat iubeşte o fată şi o dulce pace de amiază târzie se aşterne peste natură şi oameni anunţând, parcă, pe planeta noastră Pământ, vorba unui cântec de muzică uşoară; totul este în ordine şi la locul lui. Şi, totuşi, un mic, imprevizibil şi imperceptibil semnal optic, haloul de difracţie a luminii ce cade direct pe obiectiv perturbă ordinea naturală a firii, prilejuind o vagă şi naivă discuţie pe marginea fenomenului newtonian, cu metaforice aluzii la însăşi "teoria vieţii". Acord cuvenita atenţie acestui cadru de început, imagi­nii fastuoase a acestui cadru, pentru că imediat brusc, ca după o lovitu­ră de ghilotină căzută din senin, urmează un cadru şocant, în tonalităţi alb-negru, ce ne informează despre suspecta suferinţă a eroinei.

Din acest moment un întreg film este construit aşa: muzica şi ima­gi­nea premerg acţiunii, punând spectatorul în gardă că "ceva" are să se întâmple. Prin aceasta, Dan Piţa, acest admirabil şi neobosit şlefuitor de limbaj, ne propune o nouă tentativă plastic-muzicală. Culoarea devine "purtătoare de idee", mă refer la culoarea dominantă a cadrului, de care regizorul filmului se foloseşte ca de un bisturiu, alternând cu "non-culoarea" unor cadre cheie, inspirat compuse, ireproşabil filmate, o desăvârşită etalare de tonuri deschise, rar întâlnite în filmele noastre, pe fundalul căreia se proiectează eroi şi destine grave (cameră de spital, cabinet medical, sală de radiografie etc.).
Constantin Pivniceru - Cinema, nr. 12/1989
Citeşte mai multe despre:   articolul zilei

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de