Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Încăpăţânarea de-a vorbi despre fericire sau măcar de-a pomeni ceva în legătură cu dânsa i-a marcat pe mulţi artişti, himera ei ori măcar cuvântul s-a strecurat prin fel de fel de titluri, de la tratate de axiologie, cărţi serioase care-i analizează subtilele nuanţe şi valenţe de "necesitate înţeleasă" (vezi studiul scris şi publicat la noi de filosoful Ludwig Grünberg) la cărţi de proză, poezie şi, nu în ultimul rând, la film. Medvekin făcea în '35 un film care chiar aşa se chema, ca şi cel al Agnesei Varda, iar Wallerstein realiza în 1982 un film cu un titlu imposibil: "La maxima felicidad". Nici autorii noştri nu i-au evitat frumoasele rezonanţe (ale cuvântului): E atât de aproape fericirea sau acest "Despre o anume fericire" revăzut de puţină vreme la televizor. Desigur, nu frământatul subtext al controversatei categorii filosofice era subiectul filmului regizat de Mihai Constantinescu, ci un soi de radiografie a unei relaţii umane.
Sub fascicolul luminos: ea, prietenia, o temă mult dezbătută în artă, subiect major, sursă nesfârşită de idei şi întâmplări. Doi prieteni, colegi, termină facultatea şi fiecare o apucă pe drumul dictat (ales) de propria fire (şi conştiinţă): unul alege suprafaţa, aparenţa, succesul alimentat de ambiţie, calea facilă presărată cu relaţii şi avantaje de tot soiul. Celălalt, drumul mult mai puţin spectaculos şi mult mai puţin comod al luptei cu dificultăţile, al altruismului, al dăruirii, al luptei cu fel de fel de opacităţi. Cele două personaje (cam teziste la urma urmelor) îşi confruntă ambiţiile şi aspiraţiile în aceeaşi ramură industrială şi, chiar în jurul aceluiaşi personaj feminin, suava Liana Popa (interpretată de Tamara Creţulescu), aflată şi ea în căutarea unui drum propriu, sfâşiată şi ea (tipic feminin) între dorinţa de-a se împlini prin sine şi dorinţa de-a se împlini prin alţii.
Încărcat cu un text puţin teribilist ("Sunt trei trenuri pentru Sibiu astă-seară. Aşteaptă-mă la toate trei. Nimeni nu ştie aştepta ca tine."), personajul feminin îşi găseşte rezolvarea mai puţin prin replică şi mai mult prin farmecul personal al actriţei, atât de proaspătă, de suavă, de gracilă, flancată de foarte tinerii - pe atunci - Ovidiu Iuliu Moldovan (în inginerul devotat profesiei) şi Ion Caramitru (în inginerul carierist).
Există o clipă a adevărului şi-a confruntării pe faţă, fără mănuşi, fără milă aproape, fără ipocrizii, între cei doi, în care personajul rămas în afara Capitalei îi spune personajului rămas la Bucureşti: "De fapt, totul ţi-e indiferent" şi "Ţi-ai răftuit argumentele ca-ntr-o tarabă", o clipă când totul se dă pe faţă, iar ipocrizia e lăsată momentan la o parte. O anumită artificiozitate pluteşte asupra scenelor de uzină şi a raportului dintre cei doi, minate de o senzaţie de neverosimilitate. Replici de duh caracteristice procesului de producţie aruncau în aer mingea de ping-pong a acţiunii în terenul reportajului verist; directorul (excelent interpretat de Colea Răutu, la fel de convingător şi-n buni, şi în răi) zice: "N-am fost pus aici ca să fac poezii!". Replică desprinsă din viaţa de zi cu zi în care, de multe ori, poezia e identificată cu aiureala.
În fine, "Despre o anume fericire" ne prilejuia întâlnirea cu chipul şi vocea unor actori îndrăgiţi într-o vreme a tinereţii lor inspirate. Cât despre fericire, ea rămâne totuşi noţiunea potrivită ca obiect al sofisticatelor divagaţii didacticistice.
Cleopatra Lorinţiu - Cinema, nr. 8/1989
