Drum de apă, drum de viaţă

La Sulina nu poţi ajunge decât cu vaporul, altă cale nu e, străbătând braţul de mijloc al Dunării, drum unic şi tulburător. Un drum bătrân şi ciudat, viclean chiar, ce taie de-a dreptul pământul abia născut, un drum fără început şi sfârşit, ce curge, curge mereu, obsedantă curgere, un drum viu, uneori limpede precum o dimineaţă de iulie, alteori năprasnic şi înfricoşător, cu faţa deformată de pete otrăvitoare, un drum iubit şi urât, hulit şi alintat, adorat şi ignorat, dătător de viaţă şi moarte, deziluzii şi speranţe, un drum ce poate face şi desface un destin, un gând, un vis.

Vasile Dicarov a bătut cei 70 de kilometri ai drumului cu un gând clar: să lucreze la vapoare. Nu îşi poate explica de unde-i vine pasiunea asta, acasă, la Suceava, nu a văzut niciodată un vapor, ştie însă că dintotdeauna şi-a dorit să meş­te­rească vapoare. A terminat facultatea prin­tre primii şi firesc a avut şansa să lucreze la Şantierul naval din Dro­be­ta-Turnu Severin, la proiectare. Avea un post bun într-un şantier bun, era la curent cu ultimele noutăţi ale ştiinţei de a construi nave, începuse chiar să găsească singur diverse soluţii noi, într-un cuvânt ajunsese să ştie totul despre vapoare. Şi totuşi îşi mai dorea ceva, o confruntare cu sine, o piatră de încercare, ceva care să îi dovedească clar de ce e în stare. Singura şansă se ivise la Sulina. Tot drumul s-a gândit cum va fi în acel capăt de lume, cum se va acomoda, ce va face acolo. Îl chinuiau gândurile astea, dar de speriat nu-l speriau, ştia că oriunde merge trebuie să muncească, ori de aşa ceva nu-i era frică. A găsit un şantier în derivă, mergea treaba şi nu prea, parcă mai mult stătea pe loc. Nimeni nu l-a întâmpinat cu flori în port, nu era primul inginer care venea şi nici ultimul ce urma să plece cât de curând. După câteva zile doar, lumea s-a convins că pe noul inginer nu-l poţi "duce" cu una cu două, prea le nimerea pe toate, prea repede i-a ghicit pe "artiştii" ce învăţaseră meserie în burta vapoarelor cu aburi, acele maşinării vechi, pretenţioase ca un ceas de precizie.

În şase luni, de când a fost numit director al Şantierului de reparaţii navale Sulina, Vasile Dicarov a adus şantierul pe linia de plutire a rezultatelor bune, organizând munca exact cum văzuse la Drobeta-Turnu Severin. Nu-şi doreşte decât să repare cât mai multe nave maritime, tentante prin complexitatea lor, şi să îşi serbeze cei 40 de ani de viaţă în noua casă ce o înalţă, acolo, la marginea drumului.

Economista Aurelia Stoiciu are tot pe la 40 de ani, e născută şi crescută în Sulina, dar totdeauna a privit drumul de ape cu teamă şi neîncredere. Nu l-a bătut prea des, în ultima vreme merge însă mai des la Tulcea, mai o şedinţă, mai o situaţie ce trebuie lămurită, ce mai, un contabil-şef are mereu ceva de făcut.

Visul vieţii ei trebuia să devină realitate în această toamnă, nu dorea decât să-şi vadă fata în uniformă de şcolăriţă, nu cerea mult de la viaţă, un lucru mic, atâta doar, să-şi ducă fata de mână în curtea şcolii şi să o petreacă din priviri până la intrarea în clasă.

În martie nu a mai avut încotro. I s-a spus că pentru fetiţă ar mai putea fi vreo şansă. S-a pornit într-un suflet s-o caute, prin spitalele Bucureştilor. Au pornit la drum, ea şi fiica, sprijinită de cei ce-o ştiau, drum de apă greu şi tulbure ca un coşmar, vaporul era la limita vitezei, dar ei i se părea că abia urcă pe firul apei, i se părea că toată Dunărea s-a pornit împotriva ei, îi devenise duşmănoasă, sufocantă, drumul i se părea tot mai lung, nu-i mai dădeau de capăt, tocmai când fiecare secundă în plus sfâşia speranţa ce se spulbera încet, încet.

Peste câteva zile, Aurelia Stoiciu s-a întors singură acasă, pe aceeaşi cale; plutea fără să mai vadă ceva, fără să mai simtă ceva, drumul nu o mai ducea nicăieri, de fapt pentru ea, nici nu mai era drum, era o curgere fără sens, fără culoare. S-a închis în biroul ei, în munca ei, calculând cu sârg cât peşte s-a mia prins, câte legume s-au recoltat, câţi vreji de mazăre, câtă papură...

Toată viaţa lui, Toader Ilie n-a avut parte decât de apă. E normal pentru un pescar, dar el parcă s-a săturat să se tot hâţâne între cer şi ape. Până şi strada pe care locuieşte se numeşte Marea Neagră. Privea ades în lungul drumului de ape ce-i trecea prin faţa casei, şi-a dorit mereu să-l străbată până la capăt, să-l învingă deci, dar niciodată nu a reuşit să se smulgă din pământul mocirlos. O şansă s-a ivit acum vreo 15 ani, când a mers în armată, dar nu a fost să fie, a nimerit în Constanţa, de pază la marginea apei. După câţiva ani s-a angajat pe un pescador şi a străbătut lumea de la un capăt la altul. Bineînţeles că tot pe apă. Ba undeva, prin Pacific, a nimerit de-a binelea în apă, noroc că l-au înconjurat rapid un cârd de delfini, altfel îl sfâşiau rechinii.

S-a întors acasă, şi-a luat nevastă tânără şi îşi vede mai departe de pescuit. E drept, pescuitul nu mai merge ca altădată, s-a murdărit apa Dunării şi peştele s-a împuţinat, dar cu ce câştigă, cu ce mai are pus deoparte o să-şi cumpere o barcă cu motor. Măcar că se duce la complex, să-şi ia ţigări, să treacă drumul în barca lui, să nu mai stea să-l treacă alţii. Pentru că aşa trebuie să fie, fiecare să treacă drumul cu barca lui. Drum de ape, drum de viaţă...
Eugen Negrea - Flacăra, nr. 25/1989