x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Eminescu azi

0
15 Ian 2009 - 00:00

Începând cu 1889, Titu Maiorescu îşi începea studiul "Eminescu şi poeziile lui", piesă cardinală pentru definirea gândirii sale critice, cu memorabila propoziţie: "Tână­ra generaţie română se află astăzi sub influenţa operei poetice a lui Eminescu". Reflecta o realitate li­terară ce nu avea să rămână. Cum de altfel nici nu rămase în limitele domeniului liric, ci cuprindea în valuri succesive structurile sensibile, psihologice, morale, atitudini sociale, politice şi naţionale.



Invers proporţională cu sec­ţiu­nea de timp a prezenţei sale în viaţa publică şi spirituală, cu opera ti­pă­rită în timpul vieţii, cu ritmul desco­peririi a ceea ce a rămas în manuscris şi al repunerii în circulaţie a ceea ce fusese tipărit doar în pagină de ziar – influenţa lui Mihai Eminescu n-a avut margini şi n-a cunoscut zăgazuri în timp. Trei ani trecuseră de la moartea sa, ce sfârşea o viaţă bântuită de tragedii şi punea capăt unei suferinţe atroce care degrabă minţea şi trupul, ca şi de la publicarea studiului semnat Titu Maiorescu, şi în viaţa literaturii române dezbaterea a ceea ce înseamnă prezenţa lui Eminescu, şi mai ales influenţa lui, avea să cunoască două momente cardinale. Unul reprezintă reacţia celui care cumula calitatea de prieten devotat al omului, de admirator fără margini al poeziei acestuia, într-o asemenea măsură, încât propria creaţie a devenit sinonimă cu ideea de epigonism eminescian.

L-am numit pe Alexandru Vlahuţă, celălalt era semnat de N. Iorga, impetuosul copil-minune şi teribil al criticii româneşti din acea vreme, care uimise, stârnind admiraţie unora şi nemulţumire altora. Prin vastitatea cunoştinţelor sale şi francheţea nedisimulată de nici un considerent a opiniilor sale. E drept, atât conferinţa lui Alexandru Vlahuţă –  "Curentul Eminescu", cât şi articolul lui N. Iorga, "Două cri­tice", pot fi considerate o reacţie la studiul de tristă memorie apărut la Blaj, dar fiecare în parte şi ambele laolaltă reprezintă un document semnificativ pentru a delimita natura acestei influenţe care nu a fost sinonimă cu sentimentele pioase pe care le inspiră moartea tragică a oricărui creator aflat la vârsta maturităţii. Alexandru Vla­huţă circumscrie, ca de altfel şi Titu Maiorescu, aria eminescianismului la sfera literaturii: "Eminescu exercită asupra tinerimii noastre o influenţă aproape fascinantă şi acei cari vor face mai târziu istoria literaturii de azi vor vedea mai limpede în ce relief de creator se ridică figura lui Eminescu şi cât de adânci sunt urmele pe care le-a lăsat vigurosul său talent în viţa limbei româneşti". N. Iorga, într-una din acele superbe pagini de sociologie culturală ce unesc darurile scriitorului cu observaţia pătrunzătoare a criticului, descria cu o penetrantă putere de concizie starea de spirit creată de opera lui Eminescu, în opinia publică ro­mânească: "Curentul de simpatie pentru om atrase atenţia asupra scriitorului. Volumul apărut în momentul când Eminescu era încă în căutarea medicilor, la Viena, predicile unor admiratori fericiţi în propagarea lor îi făcură iute nu­me­le cunoscut. De atunci, mulţu­mită însemnatului său talent, simpatia publicului a devenit tot mai mare pentru cel dispărut înainte de vreme. Criticile binevoitoare se înmulţiră. Poeziile ajunseră la un număr de ediţii fantastic pentru ţara româ­nească, admiratorii, nu totdeauna inteligenţi, dar cu atât mai credincioşi, îl cântară în versuri şi în proză, spre marea lui nenorocire adesea; în fine, Botoşanii, locul de naştere a poetului, n-a fost înfrumuseţat printr-o statuie care, piedestalul o spune, reprezintă pe Mihai Eminescu. Eminescianismul a trecut prin perioada şcolii pentru a deveni o religie".

Nu-i oare inoportună această întoarcere la un secol când ne propunem să discutăm ce înseam­nă şi ce reprezintă Eminescu azi? Nicidecum. Pentru că nici o evaluare a situaţiei de azi a lui Eminescu nu poate face abstracţie de evo­lu­ţia istorică a acestui concept, de semnificaţiile şi înţelesurile permanente, de constantele ce au trecut nealterate prin cele zece decenii de postumitate, dar şi de ceea ce a apărut şi apare nou, specific în fiecare epocă. Pentru că după faza de interes şi dominant epigonism eminescian, influenţa sa pe acest tărâm se rarefiază la sfârşitul se­colului şi nu mai poate fi detectată decât în compoziţii de şcoală. (…)

De aceea Eminescu azi conţine atâtea sensuri şi semnificaţii. Mai întâi – aşa cum spuneam – este un Eminescu moştenit din mai multe puncte de vedere: al modalităţilor prin care publicul şi-a apropiat opera începând cu formulele cele mai lesnicioase, cum sunt roman­ţele, până la cunoaşterea ei pe calea lecturii textelor şi a exe­ge­zelor, a studiului editării, a calităţii interpretării. Toate acestea intercondiţionându-se şi explicându-se. Toate creând noţiunea atât de complexă a unui Eminescu azi care vine spre noi cu numeroase şi tiranice semnificaţii. Eminescu azi nu-i un Eminescu a cărui imagine să fi fost făurită de la început şi integral de noi, cei de astăzi. Sensibilitatea publică, sensibilitate care nu este şi nu poate fi omo­genă, care nu poate acţiona simultan la nivelul optim de percepţie, a moştenit un anume mod de receptare edulcorată, sentimentală a lui Eminescu, pe căi ce nu duc totdeauna către esenţa operei lui. E drept, faţă de trecut, acest mod de a-l înţelege, care se situa în zonele para şi infra literarem, este mult diminuat de circulaţia operei şi de calitatea exegezei. Eminescu a devenit o permanenţă a actului editorial (cu unele regretabile perioade în care opera sa, în permanenţă căutată, absentează din librării), prin ediţii de largă popularitate care au îmbrăţişat aproa­pe toate domeniile scrisului său: poezie antumă, postumă, proză, teatru, traduceri, articole despre lite­ratură şi chiar colecţii din publi­cistica sa politică.

Şi iarăşi vom spune că parcur­gerea unui mai mare număr de file din ceea ce a scris el nu reprezintă pentru marea masă a cititorului un scop în sine, o finalitate pe care el să o aibă în vedere, ci posibilitatea pe care o are în atari împrejurări de a se apropia de adevărul fiinţei sale, de a-l percepe în afara clişeelor şi locurilor comune, de a-l situa la dimensiunile lui artistice şi morale care îi creează statutul unic în cultura noastră. Tipărirea operei sale în ediţia de referinţă începută de Perpessicius nu mai este astăzi un deziderat ca în urmă cu nu prea multe decenii, ci o realitate a vieţii noastre culturale, chiar dacă un capitol, cum este publicistica lui, rămâne deschis, având speranţa realizării lui într-un viitor apropiat. Dar esenţial e faptul că ritmul nu a păgubit calitatea, că în bi­blio­teci – cel puţin din pricina tirajului inadecvat al unora din volume – ediţia Academică este prezentă, apropiindu-se de încheierea sa. Dar de când Perpessicius a început editarea se împlineşte o jumătate de secol! Ce se întâmplă cu primele volume, inclusiv cu cele apărute după 1952, care au un statut de ra­ritate bibliofilă? Fără îndoială, chiar Perpessicius, în diferite alte tipuri de ediţii, ca şi alţi editori au înfăţişat de-a lungul anilor poezia postumă, poezia populară, proza etc,. care n-au mai rămas accesibile doar celor care au la îndemână o ediţie rară. Dimpotrivă, aceste capitole esenţiale se bucură astăzi de o circulaţie care le asigură accesul în categoriile cele mai largi ale publicului. Apariţia Caietelor Eminescu a rămas un deziderat. O dezbatere publică dusă de cei care au competenţa să o facă şi nu de pu­blicişti înzestraţi care au dexteritatea vehiculării frazelor patetice ne-ar arăta cum ar trebui realizată această operă de interes naţional.
Valeriu Râpeanu - România literară, nr. 2/1989
Citeşte mai multe despre:   eminescu,   articolul zilei

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de