În şarje strălucesc caratele competenţei

Frumos s-a zis despre oraşul acesta în care a strălucit odinioară gloria stemei şi a stindardului Ţării Româneşti: Târgovişte ar fi putut să fie "o Florenţă valahă!". În vremea lui Matei Basarab, număra mai mult de 60.000 de oameni şi era cel mai mare oraş din toate ţinutu­rile locuite de români.

Dar potrivnicia vremurilor i-a stins puterea politică şi militară, artele şi meseriile. Parte din zidurile lui mândre au fost amestecate cu pulberea şi ora­şul mai număra, într-un timp, doar 3.000 de oameni, cât o comună. Că­tre mijlocul veacului trecut, Gri­gore Alexandrescu credea că Târ­go­vişte este, "între oraşe, cel mai umi­lit". Apoi a venit o vreme în care nu au lipsit, desigur, şi oameni entu­ziaşti, oameni cu dor de bine, dar actele semnificative pentru scoa­te­rea acestui oraş din contemplarea "ruinilor" sale n-au putut să apară decât mai târziu, când entuziasmul începea să se întemeieze şi pe o sporită putere de a înfăptui. Dar să lăsăm o ancoră, sub aceste cuvinte, chiar pe terenul solid al faptelor şi să notăm că în iulie 1969 s-a ho­tărât, în prezenţa tovarăşului Nicolae Ceauşescu, amplasarea noilor obiective economice de pe platforma industrială a oraşului. În fe­brua­rie 1970 începeau lucrările de construcţie la Întreprinderea de Strunguri "Saro", în aprilie la Întreprinderea de Becuri "Romlux", iar în august, în acelaşi an, la Combina­tul de Oţeluri Speciale.

Trei ani mai târziu, la 14 decembrie 1973, cu ocazia unei vizite de lucru a secretarului general al partidului, tovarăşul Nicolae Ceau­şescu, în judeţul Dâmboviţa, a fost elaborată prima şarjă de oţel la Târgovişte. Şarja inaugurată a acestei noi vetre siderurgice era semnul unor promiţătoare orizonturi de dezvoltare a oraşului şi ea avea o semnificaţie aparte, cu valoare de simbol, prin chiar faptul că se petrecea în prezenţa preşedintelui ţării. După cum este cunoscut, un mo­ment însemnat în cronica acestui oraş îl constituie perioada acti­vităţii revoluţionare, neobosite şi curajoase a tovarăşului Nicolae Ceau­şescu, care în anii de luptă grea ai ilegalităţii, ca secretar al re­gionalei Valea Prahovei a UTC, la începutul anului 1936 a fost arestat la Ulmi, în apropiere de Târgovişte, făcând parte din grupul comu­niş­tilor judecaţi de un tribunal militar la Braşov şi fiind condamnat la 2 ani şi 6 luni închisoare la Doftana. De altfel, în iulie 1969, când s-a hotărât con­strui­rea platformei in­dustriale, în cuvântarea rostită la Ma­rea Adu­nare Populară din muni­cipiul Târ­govişte, tovarăşul Nicolae Ceau­şes­cu spunea: "Mă leagă multe amin­tiri de aceste locuri, de activitatea desfăşurată aici. Şi atunci, în anii ilegalităţii, am simţit în rândul muncitorilor, ţăranilor, oamenilor muncii acelaşi sprijin, aceeaşi ho­tă­râre de a urma politica comu­niş­tilor, de a face totul pentru trium­ful socialismului în ţara noastră. Şi iată, tova­răşi, că tot ceea ce pe atunci era un vis şi, ca să spun aşa, un vis frumos a devenit astăzi realitate".

Reprezentând o investiţie de multe miliarde de lei, Combinatul de Oţeluri Speciale realizează, în fiecare an, o producţie a cărei valoa­re se ridică tot la multe miliarde. "Din 1973 până acum – spune Constantin Olaru, secretarul Comitetului de partid al combinatului – am fabricat peste 300 de mărci de oţeluri, în condiţiile în care sar­ci­nile de diversificare au crescut de la an la an şi am ajuns să putem spu­ne că producţia noastră se reali­zea­ză în aproape 3.000 de sortotipodimensiuni. Practic, facem aici ma­jo­ritatea oţelurilor necesare industriei constructoare de maşini, pentru maşini-unelte şi  motoare, pentru autovehicule şi vagoane, pentru rulmenţi. Zilnic vin cereri de oţe­luri noi, fiindcă şi industria aceasta se află în continuă prefacere, în faţa unor exigenţe noi, superioare. Dar în aceste împrejurări trebuie să ne întrebăm cât mai înseamnă ru­tină, gest repetat zilnic, în munca oţe­larului şi cât se cuvine să fie gând proaspăt, aptitudine de de­cizie şi acţiune la înalt nivel tehnic. Fără îndoială că rutina, în sensul ei de consolidare a unor deprinderi de muncă, nu mai apare decât în executarea unor operaţiuni simple. În rest, apare limpede că pentru a face oţel este necesar să ai un orizont tehnic şi ştiinţific larg. Din această perspectivă, aş spune că din 1973 încoace combinatul a produs şi ceva ce se raportează mai greu decât tonele de oţel: un nivel superior de cunoaştere, de pregătire pro­fesio­nală, o competenţă tehnică sporită. De fapt, o nouă calitate a oa­me­nilor, pe măsura datoriei noastre de a răspunde cerinţelor eco­nomiei naţionale, cerinţe mult mai diverse şi mai complexe, astăzi, decât în urmă cu 15 ani."

În acelaşi timp, aflăm, s-au înre­gis­trat aici prefaceri tehnologice ce asi­gură muncii oamenilor perfor­man­ţele devenite posibile prin apariţia unor metode de lucru noi, mai eficiente, în industria siderurgică. "Bunăoară, ne spune in­gi­nerul Ion Chiose, directorul tehnic al combina­tului, în cadrul programului de mo­dernizare sunt cu­prinse o seamă de măsuri pentru trecerea la tur­narea continuă. Prin acest procedeu vom reduce consumul de energie şi, pentru că nu va mai fi nevoie să tăiem lingourile la capete, va rezulta oţel în plus, va creşte producţia-marfă". În aceeaşi ordine de idei, iată ce ne spune inginerul Petre Partenie, directorul Centrului de Cercetare şi Proiectare al combinatului: "Centrul nostru elaborează tehnologiile de fabri­caţie ale mărcilor noi de oţel. Se în­ţelege că o condiţie esenţială a acestei munci este cunoaşterea la perfecţiune a combinatului, a utilajelor şi instalaţiilor lui. Or, realitatea tehnică pe care o reprezintă combinatul este, aş spune, din ce în ce mai generoasă ca premisă a asimilării unor mărci de oţeluri. Să ne referim la un mod nou de lucru, ce va fi aplicat după finalizarea unor măsuri din programul de modernizare. Şarja nu va mai fi elaborată în întregime în cuptor. În cuptor se va face doar ope­ra­ţiunea de topire a fierului vechi. Celelalte operaţii, oxidarea, dezo­xi­darea, alierea, se vor executa după ce metalul topit va fi trecut în oalele de turnare. Acest procedeu mo­dern, cunoscut şi aplicat în lume, în ultima vreme asigură o productivi­tate sporită şi o calitate superioară a oţelurilor".

Maistrul Ioan Onişa îşi aminteşte că atunci când a plecat din satul lui, Gătaia, din judeţul Timiş, pentru a urma Şcoala profesională la Reşiţa, a făcut cerere să fie înscris la clasa de oţelari, dar cererea i-a fost aprobată pentru strungărie. Fusese un elev bun până atunci, la gimnaziu avusese numai note de 10, şi de aceea directorul de atunci al şcolii l-a chemat în cancelarie şi i-a spus că la oţelărie pot merge şi cei cu note mai mici, dar altfel stau lucrurile în ce-i priveşte pe strungari, ei trebuie să ştie carte mai multă, fiindcă meseria îl obligă să măsoare şi să calculeze la tot pasul. În cele din urmă, Ioan Onişa tot oţelar a ajuns şi tot cu note foarte bune a absolvit şi Şcoala de maiştri, iar în urma unei specializări în RFG s-a prezentat la Târgovişte, în 1973, unde până astăzi a lucrat tot la Oţelăria electrică nr. 1. Prin felul cum a reuşit să dea strălucire meseriei lui, Ioan Onişa este însă numai unul dintre cei care, în acest combinat, au făcut şi fac zilnic dovada că oţelarii nu pot fi, mai puţin decât alţii, "oameni de note mari". "S-a progresat foarte mult şi în meseria noastră, adaugă el, au apărut şi se ivesc mereu noutăţi pe care trebuie să le cunoşti, asta e obligatoriu pentru oricine vrea să nu se spună despre el că ştie meserie exact aşa cum o cunoştea în ziua când a încetat să înveţe".
D. CONSTANTIN, Flacăra, nr. 5/1989