x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

L-au găsit pe acarul Păun

0
05 Mar 2009 - 00:00

Ce înseamnă 70.000 lei pentru două unităţi economice al căror plan anual se evaluează prin cifre de ordinul zecilor de milioane? O nimica toată, s-ar putea spune. Şi totuşi, în jurul acestei sume infime, care reprezintă valoarea unui criostat de laborator, s-a născut o pro­blemă care a intrat în al patrula an de existenţă.



Pentru elucidarea ei, beneficiarul produsului, aflat în postura de păgubaş – este vorba de Întreprinderea de livrare a produselor petroliere (ILPP) "Peco" Târgu-Jiu –, ne-a cerut sprijinul printr-o scri­soa­re adresată redacţiei noastre în luna ianuarie a.c. Am considerat oportun să-i dăm curs nu pentru a ne erija în factor de conciliere, şi cu atât mai pu­ţin de soluţionare, ci pentru a descoperi acele mentalităţi, atitu­dini şi practici care se ascund în spatele unei atari situaţii, întâlnită destul de frecvent, din păcate, în ra­por­turile contractuale dintre uni­tă­ţile economice. Iată-ne, aşadar, în ultima zi a lunii ianuarie, la Institutul de cercetare şi proiectare pentru industria alimentară şi tehnica frigului (ICPIAF) Cluj-Napoca – fur­nizorul incriminat în scrisoarea noastră, de persoana cea mai auto­rizată în problema respectivă din partea beneficiarului, tehnicianul Gheorghe Cojocaru din compartimentul tehnic-investiţii.

"Cât de important este acest apa­rat pentru unitatea dvs.?, îl întreb pe tehnicianul Cojocaru înainte de a ne deplasa la ICPIAF. "Noi nu l-am cerut. În anul 1985, Centrala PECO a avut iniţiativa să comande pentru mai multe întreprinderi judeţene asemenea aparate, care servesc, iarna, la determinarea punctului de coagulare a produselor petroliere, în special a motorinei. El ajută, la nevoie – cu alte cuvinte, dacă beneficiarii noştri reclamă –, să se obţină proba că motorina livrată de întreprinde­rile producătoare nu satisface con­diţiile convenite şi, ca urmare, să so­lu­ţio­năm diferendele care pot apă­rea dintr-o asemenea situaţie. Asta când nu există bună înţelegere. Până acum, am cam rezolvat problemele pe această ultimă cale. Dar pe mine mă interesează aparatul, pentru că este din fondul de investiţi şi îl am pe inventar din luna noiembrie 1985, iar când vine controlul trebuie să-l arăt."

Optica este confirmată de câteva fapte. Primul. Beneficiarul a semnat în 1985 contractul cu ochii închişi, aşa cum i l-a prezentat furnizorul, cu spaţii albe la rubricile clauze contractuale ("Noi am fost oameni cumsecade pentru că am acceptat să luăm în considerare repararea aparatului, fără ca în contract să se specifice ceva la condiţii de garanţie şi, în orice caz, cu mult după expirarea acestora", avea să replice mai târziu, pe această temă, directorul adjunct al ICPIAF, Tiberiu Ilieş).

Al doilea. "Cum spuneam, în noiembrie 1985 ne-a sosit aparatul. Până să ne uităm la el, am primit un telex – după cât timp, nu-mi aduc aminte – de la ICPIAF, în care ni se spunea că criostatul a fost livrat defect şi că, în timpul cel mai scurt, un reprezentant al furnizorului se va prezenta la noi pentru punere în funcţiune" (tehnicianul Cojocaru). Dar să vedem optica furnizorului cumsecade: "Un asemenea telex nu trimite nici o unitate care se res­pec­tă şi este sigur că noi nu l-am expe­diat". Vom afla ceva mai încolo cum se respectă ICPIAF. Deocamdată, să reţinem că tehnicianul Cojocaru nu poate argumenta preocupările imediate la ILPP Târgu-Jiu pentru soarta acestui aparat intrat în patrimoniul unităţii, nici prin telexul invocat ("pe care nu l-am mai găsit"), nici prin dovezi care să ateste vreun semnal de alarmă tirmis pe adresa furnizorului înainte de data de 4 oc­tombrie 1986, deci la aproape un an de la primirea criostatului. "Totuşi, în termen de garanţie!", ţine să subli­nieze tehnicianul Cojocaru. "În afara termenului de garanţie!", replică Tiberiu Ilieş.

Din acel moment începe cu ade­vă­rat iureşul hârtiilor şi al de­pla­să­ri­lor. Ca urmare a acestui semnal, în decembrie ’86 (deci nu mai înainte, căci nu i-a sesizat nimeni nimic!) ICPIAF răspunde: "Delegatul nostru va sosi la dvs. pentru punerea în func­ţiune a criostatului în decada II din ianuarie 1987". Dar cum Târgu Jiu este departe de Cluj Napoca, dele­gatul ICPIAF (care se respectă!) soseşte abia în 19 martie 1987. Promisiune, într-adevăr, respectată pe jumătate: tot a doua decadă, dar două luni mai târziu. Cum delega­tul a venit doar să constate, nu să şi pună aparatul în funcţiune, beneficiarul n-are încotro şi se mul­ţu­meş­te să obţină o hârtie asiguratoare că se va schimba aparatul cu condiţia ca cei din Târgu-Jiu să asigure transportul criostatului defect la Cluj Napoca. Cum trecuse şi a doua iarnă fără ca nefuncţionarea acestuia să dea prea mare bătaie de cap, abia în pragul celei de-a treia ierni, la data de 20.10.1987, îl cităm pe Gheorghe Cojocaru, "am reuşit să găsim un mijloc de transport, şi am dus aparatul vechi la ICPIAF, cu certitudinea că vom primi altul nou". Şi adresându-ne apoi reprezentantului unităţii care se respectă; "Ne-a supărat faptul că nu v-aţi ţinut de cuvânt". Cu vocea mlădioasă, directorul adjunct al ICPIAF ne explică ce probleme dificile au fost în acea perioadă cu aprovizionarea. Tehnicianul Cojocaru înţelege că, de, se confruntă şi el. Eu înţeleg că, de, nu întâlneam pentru prima dată astfel de justificări.

Să revenim însă de la spiritul împăciuitorist din cadrul acestui dialog la spiritul belicios care a urmat afrontului adus beneficiarului, atunci când acesta a fost nevoit să se întoarcă cu mijlocul de transport "fără încărcătură". După o lună, trimite la ICPIAF o adresă în care conchide: "Vă rugăm să luaţi măsuri urgente pentru expedierea aparatului… În caz contrar, vă acţionăm în judecată pentru recuperarea amortismentului". Deci asta îl durea în primul rând. Clujenii acţionează cu calm imperturbabil. Adică, nu dau nici un răspuns. Când era pe sfârşite şi a treia iarnă, iar inventarul, dacă venea, nu mai găsea aparatul la locul lui, adică în magazie, la 16 fe­bruarie 1988, ILPP Târgu-Jiu revine cu o adresă. "Chiar, de ce nu l-aţi acţionat pe furnizor în judecată?",

l-am întrebat în particular pe Gh. Cojocaru? "Pentru ce? Pentru un tun cu ţeavă din coajă de salcâm şi ghiu­lele de vopsea? Aşa se zice pe la noi despre un lucru de nimic. Era mai mare daraua decât ocaua." Probabil că pe asta s-a bazat şi furnizorul şi, desigur, pe faptul că beneficiarul nici cu contractul nu era prea bine acoperit.

Dându-şi seama că nu are altă cale, ILPP Târgu-Jiu schimbă tonul în următoarea adresă, trimisă abia peste alte 8 luni. După ce se repetă toată istoria, ca şi când clujenii n-ar cunoaşte-o, se scrie în încheiere: "Rugăm să ţineţi cont că de trei ani plătim amortismente pentru un utilaj pe care nu l-am folosit niciodată şi, cu ocazia sosirii delegatului nostru pentru conciliere, vă rugăm să ne comunicaţi sus pe o copie din adresă termenul de livrare a criostatului". Înduioşaţi şi cu delegatul în faţă, clujenii pun – sub semnătura şefului Secţiei prototipuri, Petrindeanu Valer, întărită cu ştampila unităţii – rezoluţia mult aşteptată: "Se va termina la data de 30.11.1988". Cum formula "se va termina" nu le-a sunat destul de sigur celor din Târgu-Jiu, mai trimit un delegat pe data de 22.11.1988, iar ICPIAF, pe aceeaşi adresă, cu aceeaşi semnătură şi ştampilă confirmă: "Se poate ridica pe data de 30.11.1988". De data aceasta, beneficiarul nu mai aşteaptă să-i scape norocul printre degete. ("Nici nu ştiu cum am trecut de ultimul inventar. Numai de criostat nu m-au întrebat, cred că le-a fost greu să-l pronunţe", îmi mărturisea, tot în particular, Gh. Cojocaru.) Şi a doua zi după data fixată, de 1.12.1988, tri­mite o autofurgonetă, condusă de şoferul Ion Armăşoiu, să aducă aparatul la Târgu-Jiu. Dar autofurgoneta se întoarce aşa cum a plecat, şoferul explicând că nu mai există decât carcasa exterioară, fără instalaţia interioară. "Nu-i adevărat, re­plică prompt, la discuţia comună din 31 ianuarie a.c., inginerul Petrin­deanu de la ICPIAF. Şoferul ne-a declarat că a rămas cu maşina în pană în judeţul Alba şi a lăsat-o acolo. Aparatul era gata şi vă aşteaptă şi acum." Aşadar, a fost găsit acarul Păun. Cunoscând şoferii, tehnicianul Cojocaru tinde să dea crezare: "Auzi, domnule, să ne facă una ca asta. Dacă este aşa, îl dau afară". Iar apoi, mai blajin: "Şi noi ne-am supărat pe dvs. şi v-am dat la Flacăra". Mai circumspect, repor­te­rul întreabă: "Cum poate fi verificat faptul că acesta este adevărul?". "Simplu, nu i-am pus ştampila decât pe delegaţie, nu şi pe foaia de parcurs, iar ştampila rotundă nu se pune fără aprobarea mea sau a tovarăşului director", răspunde inginerul Petrindeanu.

Atmosfera se destinde, oponenţii se împacă din nou, tehnicianului Cojocaru i se oferă drept amintire din partea firmei, care se respectă, un frumos calendar de perete. Primesc şi eu unul, dar în mod intenţionat îl uit acolo. Coborâm din biroul directorului cu toţii în secţie. Aparatul este pus la vedere, arată frumos: "Are şi îmbunătăţiri, căci a fost prezentat la TIB ’99", îşi vinde marfa inginerul Petrindeanu. Tehnicianul Cojocaru este, în fine, fericit. "Să-i facem o probă de funcţionare", intervin eu. "Merge perfect, dar acum nu avem curent în secţie", replică Valer Petrindeanu. "Nici nu mai trebuie să trimiteţi maşina să-l ridice, intervine cu amabilitate directorul adjunct. Îl ambalăm frumos şi-l expediem cu trenul. În maximum o săptămână îl aveţi". Gheorghe Cojocanu este şi mai fericit, iar reporterul, bucuros că a dat o mână de ajutor la rezolvarea problemei. Directorul adjunct îşi exprimă regretul că s-au întâmplat toate acestea, a folosit şi puţină cenuşă, afirmând că nu sunt lucruri fireşti, dar, furaţi cu planul şi măcinaţi de greutăţi, au mai neglijat aspectele mărunte, care, este adevărat, n-au fost lipsite de importanţă şi pentru beneficiar. În concluzie, sincere regrete.

Ne despărţim cu toţii aproape înduioşaţi. Tehnicianul Cojocaru ia calea Târgu-Jiului să-şi aştepte aparatul, iar eu mă gândesc în ce altă întreprindere să merg, că n-are rost să critic nişte oameni cumsecade. Amândoi parcă aveam un sentiment de culpabilitate că am necăjit nişte oameni atât de amabili şi respectabili...

...Peste trei săptămâni, adică cu 10 zile înaintea apariţiei acestui articol, primim la redacţie de la ILPP Târgu-Jiu mesajul că aparatul n-a ajuns la beneficiar, precum şi o fotocopie de pe foaia de parcurs a şoferului Armăşoiu, pe care se află imposibila ştampilă rotundă a ICPIAF şi o declaraţie sub semnătura "acarului Păun" în care se spune: "Au pus aparatul pe un banc de probă şi nu mergea. Desfăcându-i carcasa, au constatat că avea piese lipsă". Să fi fost provocată acea pană de curent din 31 ianuarie a.c.? În orice caz, deocamdată, acarul Păun a întors macazul. Împotriva cui? Vom vedea.
Virgil Simion - Flacăra, nr. 9/1989
Citeşte mai multe despre:   cojocaru,   targu-jiu,   aparatul,   articolul zilei,   icpiaf,   tehnicianul

Serviciul de email marketing furnizat de