x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

La cireşe

0
18 Aug 2009 - 00:00
Un drac de băiat. Care face prăpăd prin oalele cu smântână. Care stă cu limba scoasă dinaintea mamei, în semn de inocenţă, dând vina pe strigoaice, - ele-au luat mana de la vaci! Un mincinos şi-un prefăcut. Făţărnic. Fricos. Viclean. Hoţ. Obraznic. Uşernic. Pârâcios, Lingău... Puţini autori îndrăznesc să se autoportreteze astfel. Numai cei mari, desigur, mizând pe faima artistică şi nu pe buna părere făcută celor din jur. Farmecul însă rămâne farmec şi în nemernicie, când o mărturiseşti deschis. Câţi scriitori din lumea largă, mai ticăloşi, n-au scris despre ei ca despre nişte îngeri, uitând, ori neştiind, din amor-propriu, din mediocritate, că ticăloşia însăşi era de fapt subiectul gras al vieţii lor, şi că astfel ar fi avut o şansă de izbăvire...

Lasă că şi moş Ciorpec Ciubotarul adaugă o pată neagră pe chipul autorului, muindu-şi feleştiocul în strachina cu dohot şi trăgându-i "un pui de răbuială ca aceea pe la bot".
Strigoaicele?... Calamandros? ... Ele făcură?...

Iar auzim vocea Smarandei, reto­rica ei pustiitoare:
- Doamne, prinde-l-voiu strigoiul cela odată la oala cu smântână... ş-apoi las'! Nănaşa din grindă are să-i ştie de ştire, de nu l-or putea scoate din mâna mea tot nea­mul strigoilor şi al strigoaicelor din lume!... Se cu­­noaşte el strigoiul care a mâncat smântâna, de pe lim­bă... Urât mi-a fost în viaţa mea omul viclean şi lingău, drept să-ţi spun, dragul mamei! Şi să ştii de la mine că Dumnezeu n-ajută celui care umblă cu furtişag, fie lucru de purtat, fie de-a mâncării, fie ori de ce-a fi.

Cuvinte grele. Lecţie de morală, pe care băiatul o va înţelege, pe viaţă, abia după cel de-al doilea prăpăd, când face  calamandros în cireşul mătuşii Mărioara.

Operaţia în sine, tactica folosită, este o pagină superbă de pre­fă­că­torie copilărească. Era vremea ci­reşelor. Fructele sângerii, dese, vesele, ademenitoare, pe care Cel de Sus anume parcă le-a creat, spre a fi furate. Un cireş văratic se înălţa în ograda lui moş Vasile, fratele mai ma­re al tatei; mai erau încă vreo doi în sat, dar de la neamuri crezi că se ia mai uşor... Planul era gata ticluit. In­tră şi-ntreabă de văr-su, Ioan, că vrea să-i spună să meargă împreună la scăldat. Mătuşa Mărioara zice nu-i acasă Ioan, că s-a dus cu moş Vasile "sub cetate, la o chiuă din Condreni, s-aducă nişte sumani". Urmează o scurtă monografie, ce produc localnicii, o cronică, o veritabilă dare de seamă econo­mică. E bine să ştim. În Humuleşti "se fac multe giguri de sumani, şi lăi, de noaten, care se vând, şi pănură, şi cusute; şi acolo, pe loc, la negustori armeni, veniţi îna­dins din alte târguri: Focşani, Bacău, Roman, Târgu-Frumos, şi de pe aiurea, precum şi pe la iarmaroace în toate părţile... Cu asta se hrănesc mai mult humuleştenii, răzăşi fără pă­mân­turi, şi cu negustoria din picioare: vi­te, cai, porci, oi, brânză, lână, oloi, sa­re şi făină de păpuşoi: sumane mari, ge­nunchere şi sărdacel iţari, bernevici, căme­şoa­ie, lăicere şi scorţuri înflorate, ştergare de  borangic alese, şi alte lucruri..."

Tabel de obiecte dovedind sigur puterea de lucru, ingeniozitatea, cultul meşteşugurilor, din care răsări şi minunatul har al zicerii...
BUN. Şi se face că pleacă. Sărută mâna mătuşii Mărioara, mirată de asemenea purtări, şi ce rău îi pare lui că Ioan nu era acasă, mult s-ar mai fi bucurat da­c-ar fi mers la scăldat împreună. Iese smerit, coteşte, face ce face şi hop, sus, în cireşul femeii unde începe a-l jefui de cireşe coapte, crude, cum se nimerea. Când  colo, jos, la rădăcină, - mătuşa Mărioara c-o jordie-n mână!... Ce-i mai aud urechile! Diavolu şi tâlharul, acoloi- gârla? în cireş? Să coboare numaidecât, lasă că-i arată ea!... Dar cum să te cobori, căci jos era prăpădenie! Înţelegem. Cum să nu înţelegem? Cu zâmbetul dus către mirificele jafuri din pomii copilăriei...

Dă cu bulgări în el, nu-l nimereşte, şi dacă vede aşa, începe să se caţere-n cireş după făptaş, care se lasă s-alunece pe o creangă în partea ailalată, şi sare jos şi-o rupe la fugă. Mai avem o fugă antologică. La şcoală, când fusese scos să fie ascultat, şi o tulise pe uşă. Dar fuga asta o întrece. Începe s-alerge prin cânepa "crudă" şi, până la brâu de înaltă", să scape. Ce să scape?...

"Ne­buna de mătuşă Mărioara, după mine, şi eu fuga iepureşte prin cânepă, şi ea pe urma mea, până la gardul din fundul grădinei, pe care neavând vreme să-l sar, o cotigeam înapoi, iar prin cânepă, fugind tot iepureşte, şi ea după mine până-n dreptul ocolului pe unde-mi era iar greu de sărit; pe de lături iar gard, şi hârşita de mătuşa nu mă slăbea din fugă nici în ruptul capului! Cât pe ce să puie mâna pe mine Şi eu fuga, şi ea fuga, şi eu fuga, şi ea fuga, pân ce dăm cânepa toată palancă la pământ.

Mătuşa, nu ştiu cum se încâlceşte prin cânepă, ori se împiedică de ceva, şi cade jos. Eu, atunci, iute mă răsucesc într-un picior, fac vreo două sărituri... mă azvârl peste gard, de parcă nici nu l-am atins, şi-mi pierd urma, ducându-mă acasă şi fiind foarte cuminte în ziua aceea." Ah, prefăcutul!

Şi vin păgubaşii, cu autorităţile. Zgârcit mai era şi moş Vasile ăsta. Dar mătuşa Mărioara!... Cânepa s-a dus însă, trebuie să dea ceva. Tatăl plăteşte gloaba, îi trage vinovatului o bătaie să ţină minte. Vorba mamei însă, că Dumnezeu n-ajută pe cei ce fură, iese la suprafaţă mai vrednică de ţinut minte decât orişice chel­fă­nea­lă. ­Dar, ce curios, şi în ciuda ori­cărei morale rigide: în lipsa acestor mici strategii ale existenţei, a micilor ei expediţii de pradă, copilăria, care nu este decât un exerciţiu, n-ar mai avea nici un farmec, nici un relief.
Constantin Ţoiu - România literară, nr. 33/1989
Citeşte mai multe despre:   articolul zilei

Ştiri din .ro


Serviciul de email marketing furnizat de