A parcurge poate fi transferat în a desena mişcare în timp, în spaţiu, mişcare fizică şi mişcare spirituală.
Lectura oricărui scenariu, indiferent de subiect, epoca istorică sau problematică socială, determină printr-un parcurs imaginar delimitarea unei "geografii cinematografice" compuse, ca într-un joc de "puzzle", din locuri diferite - uneori fizic foarte depărtate, dar având afinităţi conotative remarcabile.
Pregătind un film, există o plăcere imensă, voluptatea plimbării imaginare, a zborului liber - asemeni micuţului Nils Holgerson din povestirile copilăriei - dintr-un capăt într-altul al ţării.
Căutam locuri înmagazinate în memoria afectivă, înregistrate în diferite stări sufleteşti, diferite anotimpuri sau momente ale zilei, cu o anumită culoare dominantă. Uneori, refacem aceste itinerarii indirect, pornind de la datele culese din lecturi, din imagini fotografice sau relatările altora.
O culă de pe Valea Topologului cu Munţii Făgăraş întrezăriţi în depărtare, într-un timid început de primăvară, cu nori grei şi cenuşii - poate fi finalul unui drum, început într-un octombrie cu zăpada timpurie, de pe malul Lacului Razelm, dintre zidurile înfricoşător contorsionate ale cetăţii genoveze de la Ensada şi şerpuind apoi pe lângă râpile de lut arămiu, cu care Dobrogea întâmpină Dunărea la Ostrov.
În "Hanul dintre dealuri" (scenariul şi regia Cristiana Nicolae), imensa elipsă geografică, punctând avatarurile sufleteşti ale eroului lui Caragiale din nuvela "Hanul lui Mânjoală" desprins dintre arcadele graţios treflate ale conacului părintesc (casa Bellu din Urlaţi), spre a poposi sub bolţile apăsător senatoriale senioriale ale reşedinţei potlovnicului. Traseu care putea fi normal rectiliniu, dacă ursitoarele nu l-ar fi deturnat, în afara timpului şi-a spaţiului real, pe tărâmul populat de iele, descântece şi eresuri ale Mânjoloaicei.(...)
Sinuoasă ca desen, posibila hartă a lumii a nuvelei lui Caragiale porneşte de la o singură premisă: specificitatea peisajului şi arhitecturii româneşti.
Cinema, nr. 11/1989