x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Mozart şi Orfeu

0
08 Iun 2009 - 00:00

Ceea ce încearcă şi într-o măsură reuşesc să demonstreze cărţile lui Ovidiu Varga grupate în ciclul "Quo vadis musica?" este ideea de unitate a culturii muzicale europene. Mai exact, o anumită unitate, bazată pe extensiunea la autori din epoci şi spaţii diferite, a unor componente străvechi, unele de substrat tracic.



Prin figura mitică a lui Orfeu, invocat şi evocat mai ales din punct de vedere strict muzical şi mai puţin din acela al semnificaţiilor mitologice, cercetătorul regăseşte fundamentele culturii europene, care ar fi, după opinia sa, rezultatul îngemănării surselor traco-greco-romane. Înscriindu-se în contextul larg al cercetărilor de tracologie, circumstanţializând concluzii şi ipoteze la arta sunetelor, Ovidiu Varga avansează o propunere suficient de tentantă, nu însă la fel de convingător argumentată: de-a lungul unei istorii bimilenare, întreaga dezvoltare a muzicii este văzută în legătură cu elementul tracic, mai precis, cu accentul pus pe o asemenea componentă. Orfeu, cântăreţul tracic, devine astfel un arhetip al unor mari muzicieni europeni şi volumele de până acum s-au străduit să demonstreze identificări ale arhetipului orfic în opera unor compozitori ca Bach, George Enescu, Stravinski, Bela Bartok, Alban Berg ş.a. Primul volum al ciclului se intitula Tracul Orfeu şi destinul muzicii, al doilea se referea la Orfeul moldav şi alţi şase mari ai secolului XX (titlu nefericit în a doua lui parte, exprimarea nefiind potrivită stilistic unui studiu, ci eventual unei conversaţii familiale), un altul se ocupa de Cei trei vienezi şi nostalgia lui Orfeu, al patrulea răspuns, vorba autorului, a fost cuprins în volumul Bach, un Orfeu pământean, cu subtitlul "Ofrandă hermeneutică". Răspuns, căci fiecare din secţiunile amplului ciclu pornesc de la a "glosa" succint pe seama "celui mai tulburător din semnele grafice pe care le-a inventat omul", semnul întrebării, aşezat în fruntea cărţii, deasupra aceluiaşi text-prefaţă. Marea întrebare "Încotro se îndreaptă muzica?", pusă şi repusă cu egală candoare, primeşte aşadar în paginile fiecărui volum nu atât un răspuns, cât o explicaţie arhetipală. Dacă se poate răspunde edificator la asemenea întrebare, aceasta - în consens cu îndoiala exprimată de Ovidiu Varga - rămâne de văzut.

E adevărat însă că fără întrebări şi fără un minimum de îndoieli e greu de pornit într-o "aventură" ştiinţifică de genul celei propuse de Ovidiu Varga. Proiectul său vast, ajuns acum la a cincea înfăţişare, Wolfgang Amadeus Mozart, căreia îi vor urma, am înţeles, încă două, se suţine dintr-o singură perspectivă din care ipoteza sa tracologică poate fi acceptată. Aşa cum s-a spus, Ovidiu Varga insistă în studiul său - ambiţios şi foarte documentat proiect - asupra "omogenităţii izvoarelor muzicii culte contemporane de tip european" - şi nu numai a celei contemporane, cum se poate vedea cu uşurinţă. În acest cadru, devine aproape subînţeles faptul că un rol hotărârtor în stabilirea unor structuri tipolo­gice, dezvoltate şi asimetrizate ulterior, l-au avut tracii, unul dintre cele mai numeroase popoare ale Antichităţii. Argumentul muzicologic este că în muzica Greciei antice, modul de sorginte tracică, "de re" se numără printre cele reprezentative şi că el a trecut, astfel, în muzica bizantină, apoi în cea occidentală, fiind la baza unor pagini memorabile, ca de pildă Arta fugii.

După un tabel cronologic, Mozart şi epoca sa, ce priveşte comparativ datele biografiei compozitorului şi evenimentele politice şi culturale ale epocii, util şi prin evidenţierea călătoriilor muzicale ale compozitorului, după un capitol despre Mozart şi ideile sale estetice, cu comentarii sumare (mai mult reluări ale ideilor, cu alte cuvinte, decât comentarii propriu-zise) ale unor fragmente epistolare, urmează un altul, foarte amplu, refe­ritor la Tipologia stilistic a creaţiei mozartiene, esenţial pentru ideea promovată de autor, aceea a orfismului mozartian şi prin aceasta a "orizontului etetic paneuropean" al compozitorului. "Considerăm deci, de la început, prezenţa în câteva lucrări mozartiene a unui simbol muzical alcătuit din patru sunete, dintre care ultimele trei sunt identice cu cele ale numelui lui Bach, şi în aceleaşi relaţii intervalice (terţă mică ascendentă, secună mică descendentă), ca o  simplă coincidenţă, cu atât mai mult cu cât, uneori, am descoperit şi succesiunea integrală B.A.C.H (sunetele si bemol, la, do, si ) ca formulă orfică, încrustată în modul Re al tracilor şi în acordajul lirei lui Orfeu. Ceea ce nu mai putem considera însă o simplă coincidenţă este constatarea că motivul alcătuit din cele patru sunete în relaţii de secundă mare ascendentă, terţă mică ascendentă, secundă mică ascendentă, adica G.A.C.H (sol, la, do, si) apare şi reapare în diverse tran­spoziţii, în 13 lucrări mozartiene, identificate de autor până în prezent, începând din ultimii ani ai scurtei sale vieţi. Originea motivului este ecle­ziastică, gregoriană." 13 din cele 626 de lucrări ale lui Mozart nu reprezintă, de fapt, un număr semnificativ, dar să încercăm să acceptăm ideea autorului când ea se sprijină pe capodopere. (...)

Aflăm multe detalii tehnice, reunite sistematic, lucru deloc neglijabil, căci, strânse toate între coperţile unei cărţi, oferă un instrument de lucru foarte folositor, cu remarci în sprijinul ideii susţinute, plauzibile, nu întotdeauna, repet, prea convingătoare. La fel, ultimul capitol, Mozart, un Orfeu austriac paneuropean total? Sau mitizare şi demitizare, aduce o bună şi solidă informaţie, dar nu îşi justifică titlul, şi el riscant, exage­rat, chiar tautologic: elementul de compunere pan înseamnă "tot", "întreg". Ce rost mai are, atunci, adjectivul "total"?
Scrisă pe un ton sobru, părăsind accentele clamoroase din precedentul volum, despre Bach, cartea lui Ovidiu Varga se reţine în primul rând prin calitatea informaţiei şi analizele strict muzicologice, bine sistematizate.
Costin Tuchilă - România literară, nr. 22/1989
Citeşte mai multe despre:   orfeu,   Mozart,   articolul zilei

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de