x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Oameni la datoria de oameni

0
08 Ian 2009 - 00:00

De când se ştie, omul nostru cel mai bun n-a fost niciodată indiferent la ceea ce-l înconjoară. Când a putut să facă un bine, n-a ezitat nici o clipă să-l facă. Când tovarăşi de-ai săi şi bunuri materiale au fost în pericole de tot fe­lul – atunci chiar cu deosebire – a sărit totdeauna şi a sal­vat ceea ce era de salvat, a apărat ceea ce era de apărat. Şi nu numai vieţi de oameni, ci şi avutul acestora. De ce aşa?



Pentru că grija, răspunderea pentru roadele muncii izvorăsc din conştiinţa că ele aparţin în egală măsură tuturor şi fiecăruia în parte. Iar aceasta – ridicată la rang de mentalitate – se evidenţiază şi în faptele obişnuite, şi în situaţiile-limită, de excepţie. Adică atunci când cutezanţa, curajul şi forţa nu trebuie doar rostite, ci dovedite. Ca în exemplele ce urmează.

O avarie apărută la conducta magistrală de aducţiune a apei din barajul de la Gura Râului a lăsat, dintr-o dată, peste 210.000 de locuitori ai municipiului Sibiu şi ai câtorva localităţi limitrofe fără apă. Implicaţiile avariei sporeau şi mai mult prin pagubele imense generate de oprirea procesului tehnologic în mai multe unităţi industriale.

Situaţia ivită, prin gravitatea ei, pretindea o intervenţie rapidă, promptă, eficientă.
Ca o primă urgenţă se impunea închiderea conductei, alminteri cantităţi tot mai mari de apă din lac se duceau pe... apa sâmbetei. Dar închiderea, ea însăşi, putea ge­nera prin aşa-numitele "lovituri de berbec" noi defecţiuni.

La locul avariei au sosit o echipă specializată a Ofi­ciului de gospodărie a apelor, o echipă de instalatori ai Întreprinderii de gospodărie comunală şi o formaţie de sudori de la "Independenţa".

O primă constatare la faţa locului: avaria s-a produs în partea inferioară a conductei, iar jetul de apă săpase deja un şanţ adânc de câţiva metri, ceea ce îngreuna şi mai mult misiunea echipelor de intervenţie. Timpul se măsura în aur. S-au produs variante. Întrucât reparaţia nu reprezenta un coeficient maxim de siguranţă, s-a decis înlocuirea segmentului spart cu un tub de metal alcătuit din trei tronsoane. A început lupta contra cronometru cu frigul, cu întunericul, cu apa, cu oboseala, cu neodihna. După 17 ore de încordare dramatică, de dăruire, de curaj, avaria a fost înlăturată. Apa a pornit din nou în conductă.

Ce au însemnat cele 17 ore? Un timp redus la jumătate faţă de cel presupus de o astfel de lucrare. Timp înjumătăţit prin dublarea coeficientului de dăruire al oamenilor din cele trei echipe de intervenţie.

Alt exemplu:
S-a năpustit năprasnic, pe neaşteptate, asupra municipiului Satu Mare. Furtuna n-a durat mai mult de 15 minute. Dar intensitatea ei a fost atât de puternică, încât în acel scurt răstimp tabla de pe acoperişul a două din clădirile ce adăpostesc halele de producţie, mai vechi, ale întreprinderii "Mondiala", din Satu Mare, pur şi simplu a fost smulsă în proporţie de peste 60%, fiind împrăştiată prin curtea unităţii şi chiar mai departe, pe stradă, unde încă circulau maşini. Aşa s-a întâmplat când încă mai era o jumătate de oră până la ieşirea din schimbul II. Dar cum să plece oamenii liniştiţi acasă, la culcare, când ploaia care însoţea furtuna "mitralia" cu putere prin acoperişul dezgolit şi putea pătrunde în orice moment prin tavanul devenit acum atât de vulnerabil?! La fel de periclitate erau şi  materia primă, şi semifabricatele aflate pe fluxul de producţie, şi elegantele produse finite aşezate pe umeraşe în halele de la nivelul ultimului etaj, gata de expediat partenerilor externi. Valori de ordinul a zeci şi zeci de mii de lei.

"Comandamentul" pentru intervenţia de salvare urgentă a bunurilor s-a constituit ad-hoc cu o rapiditate şi un calm deosebit. Coordonator: comunistul Vasile Cozlean, membru al biroului comitetului de partid, şeful Secţiei I.R. Prin el acţionau la locurile stabilite echipele de muncitori (constituite din cei care nu erau legaţi de întoarcerea acasă cu "ultimele" autobuze) în frunte cu şefii de ateliere, maiştrii Kiss Adalbert, Cornelia Checicheş, şefele de echipă Maria Terpac, Margareta Kovari, Paulina Silaghi, Iuliana Sfat, Iosif Gladici, Carol Nemeth ş.a., alături de care s-a aflat cu tot sufletul noua ingineră-şefă a unităţii, Nagy Eva. Rând pe rând, materialele textile, semifabricatele, confecţiile, alte bunuri care urmau să se convertească în atât de binecunoscutele şi larg apreciatele produse ale întreprinderii au fost depozitate provizoriu în spaţii sigure, ferite de ploaie, în timp ce una din grupe acţiona pe stradă pentru a recupera foile de tablă aruncate de furtună, redând, totodată, circulaţiei siguranţa deplină. Bătălia pentru salvarea bunurilor materiale a durat câteva ore. Abia târziu, în noapte, cei peste 200 de muncitori aflaţi la datorie în "schimbul" de după furtună au plecat spre casele lor. Cu mulţumirea în suflete că îşi făcuseră simplu şi cinstit, muncitoreşte, datoria de adevăraţi pro­prietari, producători, dar şi apărători ai bunurilor materiale ce le-au fost încredinţate de societate. Un singur om, Vasile Cozlean, a rămas totuşi la faţa locului până dimineaţa la ora 7:00, la sosirea muncitorilor din schimul de zi. Nu pentru a le arăta ce se petrecuse aici peste noapte – oricum vestea despre cele întâmplate se răspândise cu repeziciune – ci pentru a sprijini reluarea cât mai rapidă a procesului de producţie în condiţii cât mai normale cu putinţă, indicânt intrările libere, neblocate de unde se putea pătrunde în acele momente în ateliere. Producţia a continuat într-adevăr în condiţii normale. Ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

Alt exemplu:
Soarele scăpătase şi gerul se înăsprise. Mercurul termometrelor scăzuse la 14 grade Celsius sub zero. Se înmurgise de-a binelea când la Consiliul popular Moţăţei, jud. Dolj, se auzi în telefon o voce în care răsunau accente dramatice: "Vă rugăm ajutaţi-ne! Aproape 300 de oi dădură în canalul de irigaţii, nu mai pot ieşi şi se îneacă sărmanele în apa sloită". Ce se întâmplase? Doi ciobani, de prin părţile Petroşaniului, se aflau cu turma în trecere prin acele locuri când, una din mioare, speriată, s-a repezit în canalul magistral de irigaţii al sistemului Băileşti-Calafat, adânc de aproape 8 metri (ce-i drept, atunci cu apă puţină, dar mai mult îngheţată). Celelalte 285 de oi au urmat-o aidoma zicerii: dacă o oaie cade-n baltă...

Primind apelul telefonic, Mircea Belega, vicepreşedintele consiliului popular, n-a mai stat o clipă pe gânduri. Imediat a luat legătura cu compania de pompieri Calafat, unde a răspuns subofiţerul Sebastian Pandia. Împreună cu oamenii lor şi-au dat întâlnire la punctul "stăvilar" de pe canalul magistral. Adică acolo unde căzuse turma. Sosiţi la faţa locului, ostaşii-pompieri: sergent Costel Vârlan, Constantin Niculete, Gheor­ghe Cârstena, Florin Tămădirc şi soldat Gheorghiţă Spoială, cărora li s-au adăugat alţi 9 tineri în uniformă militară, precum şi sergent-major Eugen Ignat, ajutorul şefului postului de miliţie al comunei Moţăţei, au început, cu curaj şi bărbăţie demne de toată lauda acţiunea de salvare a turmei. Era ora 19:00. Gerul pătrundea până la os. La lumina farurilor şi a unei lămpi cu acumulatori, oamenii au început să scoată una câte una oile de pe gheaţă. Ora 23:00. Se stârni un viscol cu ninsoare pu­ternică. Abia jumătate din turmă fusese salvată. "Simţeam că toţi am ajuns la limita puterilor, că începem să ne congelăm, dar trebuia să ne facem datoria până la capăt", ne spunea Mircea Belega. Şi într-adevăr – acolo, în întinderea pustie a câmpiei, în puterea nopţii, la lumina farurilor, geruiţi şi viscoliţi – oamenii au continuat lupta. Tenace. Fără şovăire. Se făcuse ora nouă după cumpăna nopţii, când ultima mioară a fost scoasă la liman. Abia acum oamenii îşi dădură seama de zăpada viscolită, de vuietul sinistru al furtunii şi de gerul necruţător ce începuseră să le sleiască puterile. Nicidecum voinţa.
Citeşte mai multe despre:   articolul zilei

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de