Om ca oamenii, pământ ca lumea

A munci cu oamenii e o meserie la fel de grea ca şi munca pământului. Mai ales în agricultură! Trebuie să cultivi oamenii cu care munceşti zi de zi, alături de care şi prin care smulgi pământului în fiecare an o nouă recoltă, exact aşa cum cultivi ogorul.

Semeni o idee nouă în mentalitatea veche şi greu de clintit a unui om cu tot atâta ştiinţă, atenţie şi grijă cu care adânceşti brazda pentru a pune sămânţa de porumb să prindă rădăcini în adânc împotriva secetei de deasupra. Formezi un om de nădejde, un mecanizator care să ţină brazda dreaptă până la capătul orizontului, la lumina farurilor, un tractorist care să iasă la timp pe câmp, când pulsul muncilor agricole o cere, la fel cum înveţi pământul să-ţi dea recolta de care ai nevoie oferindu-i tot ce-i trebuie pentru a-ţi răsplăti înzecit munca şi speranţele.

"Pe mine inginerul Săvulescu Ion m-a crescut, îşi aminteşte cu recunoştinţă şi respect Pădure Ion, inginerul-şef al CAP Potlogi, jud. Dâmboviţa. Una e să ştii carte, cu totul alta e practica. Trebuie să ştii carte, dar numai cu asta n-ai făcut nimic dacă nu pui în practică ceea ce ştii "ca la carte". Stăteam la un bloc al petrolului. N-aveam timp liber pentru prieteni. M-am împrietenit doar cu oameni care mă puteau ajuta în producţie. Ca să nu fiu singur, mi-am apropiat colectivul, încercând să mă fac agreat nu pentru funcţia pe care o am, ci muncind alături de oameni. Am un principiu de la care nu mă abat: respectă-te întâi pe tine dacă vrei să te respecte alţii. Iar a te respecta pe tine însuţi înseamnă a munci mai mult decât ceilalţi!"

Sunt lucruri temeinice care pot ţine un om în deplină verticalitate de-a lungul întregului său destin şi pe care tânărul inginer Pădure Ion le-a învăţat încă din familie. N-a fost niciodată ţinut în palme. "Îţi trebuie bani? - îl întreba tatăl. Câştigă-i!" Şi pentru fiecare pom sădit, tatăl său îi dădea o sumă aproape simbolică. Mai târziu, pe când era student la horticultură, ca să-şi facă bani încărca ziare în gară, împreună cu câţiva colegi, după 12 noaptea. Alţii şi-ar fi ascuns, poate, această secvenţă biografică incomodă, inginerul Pădure se mândreşte cu ea.

"M-am obişnuit cu oamenii cum m-am obişnuit cu pământul de pe aici, pentru că aşa cum diferă pământul de la un loc la altul, diferă şi oamenii. Am colegi care şi-au schimbat până acum şapte locuri de muncă şi cu ce s-au ales? Ce-au câştigat în plus? Înveţi cu adevărat şi câştigi cu adevărat numai dacă stai mult timp într-un loc. Aici sunt în acelaşi timp şi la oraş şi la sat. Stau în bloc ca la oraş, ţin porc ca la ţară." S-a legat de locul acesta deşi a venit de la Voineasa, o zonă pomicolă. S-a legat de locul acesta definitiv prin ceea ce-a făcut aici cu oamenii. Nu e vorba atât de fapte concrete, modernizarea unor grajduri sau canalul de irigaţii, cât mai ales de ceea ce-a schimbat în oameni, schimbându-se la rândul său în mijlocul lor, în angrenajul de zi şi noapte al muncii în comun. Îi spunea uneori soţia: "Tu vii la zece noaptea şi alţii sunt după masă acasă. De ce nu faci şi tu ca ei, nu eşti bun de şef, nu ştii să-i arzi!"

"Într-adevăr, nu ştiu «să ard» pe nimeni. Toate metodele mele de lucru cu oamenii sunt paşnice. Cred că e important ca oamenii cu care lucrezi să nu facă de frică sau obligaţie ceea ce trebuie să facă din înţelegere şi conştiinţă. Au fost zile când am semănat noaptea. Nu m-a refuzat nimeni. Au venit oa­menii şi au muncit pentru că i-am rugat şi au înţeles că asta-i situaţia nu pentru că i-am ameninţat. Contează însă foarte mult exemplul personal. Dacă intru la ora şapte în grajd, mă ia în primire îngrijitorul: «Păi, tov. inginer, eu stau în bălegar de la 5 dimineaţa şi dumneata vii la ora asta?» Sau la semănat, dacă te vede omul că pleci de pe ogor, pleacă şi el. Sigur, am renunţat la multe tabieturi personale. Dacă dorm, de exemplu, o oră în plus dimineaţa, îmi pierd prestigiul pe ora respectivă! Ajung târziu la vite şi îl întreb pe îngrijitor dacă le-a adăpat. El ce-o să-mi răspundă? În mod sigur o să zică «da»! Dar altceva e să vezi cu ochii proprii da-ul ăsta! A conduce şi a lucra cu oamenii înseamnă a fi tu însuţi primul în toate!

Mai în glumă, mai în serios, preşedintele CAP-ului îi spune uneori: «Alergi tu alergi. Şi crezi c-o să-ţi facă cineva statuie dacă alergi atâta?» Nu-i vorba, evident, de nici o statuie. Încă n-a înălţat nimeni statui celor ce-au arat ogorul şi l-au semănat doar pentru aceste fapte fireşti şi în ordinea dintotdeauna a lumii. Da' măcar să nu fii arătat cu degetul că stai pe loc. Idealul oricărui om e să facă ceva durabil în viaţă. Cu cât faci mai multe, trece viaţa mai uşor şi ai sentimentul că nici tu n-ai trecut degeaba prin viaţa aceasta. Idealul mereu perfectibil al inginerului Pădure Ion e omul cu care munceşte. Vorbeşte mereu de oameni şi se gândeşte la ei chiar înainte de a vorbi despre pământ, pentru că pământul în sine nu înseamnă încă nimic dacă nu e sfinţit de sudoarea şi con­ştiinţa umană.

Unde lucrurile merg bine, unde ogoarele rodesc la timp şi cu măsură bogată, acolo cu siguranţă se munceşte bine cu oamenii. Pământul răspunde cu dragoste şi spor numai acolo unde i se vorbeşte cu înţelepciune şi dragoste.
I. Zubaşcu - Flacăra, nr. 17/1989