x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Pământul şi oamenii lui

0
13 Apr 2009 - 00:00

Ca o aripă mereu albastră, cerul acestui totuşi atât de apropiat nord de ţară acoperă un spaţiu căruia-i datorăm în fiecare clipă sufletul nostru – închinarea şi cântec –, căci aici suntem la veşnicie mai mult decât oriunde, când frunza, apa, aerul şi pământul tremură uşor în liniştea din jur şoptind numele conştiinţei noastre eterne, Eminescu. Şi sufletul? Eminescu, Enescu, Luchian, Iorga...



Există pe plaiurile Botoşanilor o credinţă continuă în mai binele zilei de mâine, ca o felie de pâine ce-ţi abureşte în palme şi nu te lasă să te miri de nimic: nici că soarele îşi păstrează, ascetic, acelaşi mers pe cer, nici că iarna aceasta a uitat să-şi mai ningă zilele şi nopţile din ca­len­dar, fiind de fapt o primăvară fără de sfârşit, dar nici de faptul că, pe neaşteptate, a apărut în chiar inima oraşului un nou cartier.
Şi pentru că eternitatea s-a născut la sat - pământ şi om, om şi pământ, niciodată stingheriţi de efemera clipă - am străbătut cu pasul şi sufletul uliţele unei comune aşezate pe şapte coline, ca istorica cetate de la care a împrumutat numele - Roma.

Erau şapte coline fără nume cu o apă băltind între ele, îngrăşând iarba unor pajişti mănăstireşti, pus­tiite de pasul omului, ştiute nu­mai de vânturile aspre prăvălite din stepele nordului. Aşa se po­ve­s­teşte şi poate aşa s-au şi întâmplat lucrurile, pentru că altfel nu înţelege nimeni de ce spaţiul acela a fost scos la vânzare şi oamenii din jur şi de aiurea s-au adunat într-o obşte, şi, punând ban lângă ban, a cumpărat locul de vatră. Se numeau: Alexoaie, Zancu, Bădărău, Botez, Măzăreanu, Burae şi toate astea se întâmplau pe la sfârşitul veacului trecut. Şi cum trebuia să se găsească un nume pentru noua aşezare, inginerul hotarnic Vasile Popescu, iubitor de istorie şi latinitate, le-a fost naş. Aşa s-a născut în anul 1897 comuna Roma, cea întinsă pe şapte coline ca şi Cetatea Eternă, cea atât de dragă inimii româneşti.

- Eu m-am născut aici în 1923 ca fiu de ţăran, şi ţăran am rămas până azi, spune Mihai Bărliga, preşedintele CAP-ului. Cooperativa noastră agricolă s-a înfiinţat în 1949, iar şase ani mai târziu m-au ales preşedinte şi ştiu tot ce s-a întâmplat, cât de greu a fost la început, pentru că am străbătut tot greul ăsta. Mai întâi şi mai întâi au fost doar 36 de familii, cu 100 hectare de pământ, un cal, 19 oi şi o singură scroafă cu purcei. Fondul de bază, după stabilizarea din 1952, a fost de numai 4.700 de lei.

Are ochii albaştri, părul alb şi zâm­beşte sfios. Se uită spre Petru Agheor­ghei, cel care este primar de aproape douăzeci şi cinci de ani. Se în­­ţeleg repede din priviri şi-şi  zâm­besc nostalgic. Sigur Mihai Bărliga este mai în vârstă, dar sunt alături de atâ­ta timp şi el, primarul, de profesie tehnician veterinar, a avut multe de învăţat de la omul cu părul alb, Eroul Muncii Socialiste, Mihai Bărliga.
Se înserase. Luminile amurgului alunecau tăcute peste acoperişul caselor, lipsite azi de stuful bălţilor, învelite toate în tablă sau olane roşii, construcţii noi, cu tradiţionala pris­pă în faţă, generos ridicate de mână de gospodar. Şi, totuşi, ca o aducere aminte, în comună se mai păs­trea­ză o locuinţă, aflată simbolic lângă blocul cooperaţiei meşteşugăreşti, ce  păstrează toate datele a ceea ce a fost cândva aici: o casă mică din chirpici, cu ferestre strâmte şi cu stuf pe ea. Să fie şi să afle şi alte generaţii de unde s-a plecat şi unde s-a ajuns.

Recapitulez pentru mine: în 1949 cooperativa agricolă avea un cal, 19 oi, o singură scroafă cu purcei. Nu, nu este de râs. Lucrurile, dacă au ochi şi suflet, şi eu cred că au, trebuie privite în lumina ochilor, pentru că numai aşa înţelegem că întotdeauna începutul e greu şi numai comparându-ne cu noi înşine şi cu timpul nostru rămas în urmă ni se dez­văluie adânca semnificaţie a de­venirii. Azi comuna Roma are 3.860 de hectare, dintre care peste 3.000 pământ arabil, restul fiind păşuni, fâneţe, iazuri: mai are 240 de cai, 51 boi, 106 atelaje, 1.900 oi, 1.600 taurine, 130 scroa­fe pentru purceii necesari gos­po­dăriilor celor din comună şi un fond de bază de 53 milioane lei. De la 4.700 la 53 de milioane lei. Mai sunt şi şase ferme, tractoare şi ca­mioane, dar mai ales, pământul acesta şi oamenii lui harnici.

Botoşanca, Zanca, Joian, Bă­dă­rau, Dealul Viei, Botez şi Colina. Cele şapte coline ale Romei, azi pline de grâu, porumb, floarea-soarelui, viţă-de-vie, legume, meri, pruni şi peri, păşuni, zmeură şi coacăzi negri. Şapte coline care sunt avuţia, mân­gâ­ie­rea şi speranţa de fiecare zi a 4.000 de ţărani, cât numără locurile acestea.

S-a înserat şi, pe rând, toţi cei aflaţi în cameră recităm versuri din Eminescu. Nu cred că există cineva în satul în care ne aflăm, în judeţul şi ţara în care suntem să nu şoptească pentru el, din când în când, cuvintele de aur pur ale Poetului.
Gabriel Iuga - România literară, nr. 15/1989

Citeşte mai multe despre:   articolul zilei

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de