x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

"Priza unui gen"

0
15 Apr 2009 - 00:00

Genul filmului poliţist, de acţiune, sau cvasipoliţist - reprezentat la noi prin pelicule atracţioase (să ne gândim la filme semnate de Sergiu Nicolaescu sau la Un om în loden, primul film semnat ca regizor de Nicolae Mărgineanu), include şi Calculatorul, mărturiseşte r. George Cornea, a cărui dezinvoltură şi ritm inspirat ne face plăcere să le ob­ser­văm încă o dată, revăzând filmul pe micul ecran.



Aş remarca de astă dată opţiunile echilibrate ale regizorului: în privinţa distribuţiei: în rolul şofe­rului lăptar, Mircea Diaconu este o apariţie de neuitat. Ca fermec în bui­măceala lui detectivistă, în împău­narea naivă, în amărăciunea plină de umor, câtă inventivitate în gesturi şi câtă mobilitate a fizionomiei!

Alt rol bine rezolvat, al frumoasei doctoriţe - Ioana Pavelescu îşi încarcă perso­najul cu un fel de derută particulară, o dezorientare sugerată cu graţie bine ştiută. Exact, vioi, jucând într-un ritm bine găsit şi menţinut pe tot parcursul filmului este Dan Condurache, în rolul ofiţerului de inter­ne.

Dana Dograu, care a ajuns la performanţe în interpretarea perso­najelor ambigue, aici într-un rol de "negativă", pusă pe înavuţire şi spionaj, jucat de asemenea credibil, cu masca prefăcătoriei şi rictusul vulga­rităţii. Calculatorul mărtu­riseşte (cu toată doza lui de naivitate dintr-o urmărire auto care seamănă cu "de-a hoţii şi vardiştii") este un film care se încheagă, cu cap şi final (puţin forţată plecarea in corpore la munte şi pactizarea urmăritorilor cu urmăriţii, plus aerul de week-­end fericit şi deonectat) cu actori bine distribuiţi şi un ritm interior susţinut.

O pledoarie pentru ieşirea din singurătate pentru sensul vieţii personale - bucăţica aceea de timp şi de suflet pe care, o dată cu trecerea anilor, ne sfiim parcă s-o dezvăluim atât de uşor - a fost. Suntem cinci (producţie a studiourilor din RD Germană, regia Ri­chard Engel, cu Petra Kelling, Mathias Fricke, Bjorn Lorenz, Thomas Dannemann, Katrin Grolms). Şefă de magazin alimentar, mamă cu patru copii, dintre care trei nişte vlăjgani adolescenţi simpatici, plus o răsfăţată de fetiţă hazoasă ce se cheamă o femeie tânără. Ceva din farmecul tinereţii s-a păstrat însă în bunătatea expresiei, ceva din celula aceea nevăzută şi greu de identificat a rămas neatins. Ceva firav, acea formă de feminitate înăbuşită cu insistenţă de respon­sabilităţi, program fix, subalterni nedisciplinaţi, state de plată, telefoane, menaj.
Şi uite că mama celor patru copii, "şefa" cu principii şi cam inflexibilă, ce-i drept, de maximă corectitudine, păstrând un abur de uşoară suavitate, chiar dacă puţin ofilită, intră într-o poveste de dragoste la fel de... suavă!

Orice film care-şi propune ca subiect o iubire la a doua (la a treia, în fine...) tinereţe conţine o doză de dificultate. Nuanţele sunt altele, mai greu de su­gerat. Altul e elanul şi impulsivitatea tinereţii. Alta e precauţia unei vârste rezo­nabile. Nici Ilonei nu-i este deloc uşor aşa, faţă în faţă cu împotrivirea tacită a fetiţei, cu îndărătnicia îmbufnată a fiului, cu mentalitatea "puş­timii" obişnui­tă ca mama să facă, să dreagă, să muncească şi să aducă banii acasă, dar nu să se îndră­gos­tească, să-şi pună rochie de seară şi s-o zbughiască la concert!

Se pare totuşi că Ilona îl iubeşte de-ade­văratelea pe Klaus, cel cu zâmbetul fermecător, cu casca lui de constructor, un bărbat degajat şi suficient de sigur pe sine, tocmai cum îi şade bine unui posibil viitor soţ!

"La vârsta noastră, nu aveam curajul să riscăm", spune Klaus cu înţelepciune. Nepotrivirile ies mai uşor la lumină, inflexibilităţile se developează mai iute; el înţelege mai greu "parcelarea sentimen­telor" (şcoală, slujbă, copii, familie, subalterni... unde-o fi locul meu? Eu sunt o mică problemă perso­nală?). Ea trage după sine un soi de rigiditate, o intransigenţă "tovărăşească" puţin obositoare, niţel pisăloagă, niţel prea vo­luntară, lucru cu urmări excelente la slujbă, dar declanşând situaţii jenante, de criză în... iubire!

Sutem cinci este o pledoarie deschisă pentru familie, pentru această frumoasă şi nobilă încercare de-a ieşi din singurătate.
Cleopatra Lorinţiu - Cinema, nr. 4/1989
Citeşte mai multe despre:   articolul zilei

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de