Resurse refolosibile, deplin valorificate în producţie

Legea planului unic de dezvoltare economico-socială a Ro­mâniei pe anul 1989 stabileşte clar, ca o sarcină prioritară, sporirea ponderii materialelor refolosibile în acoperirea necesarului de ma­terii prime al economiei naţionale, prin intensificarea recuperării şi valorificării acestora.

Este, de fapt, una din ce­rinţele subliniate în mod constant de tovarăşul Nicolae Ceauşescu, se­cretarul general al partidului, de a cărei înfăptuire în cele mai bune condiţii depind, în mod hotărâtor, aprovizionarea corespunzătoare a întreprinderilor cu materii prime şi materiale şi, firesc, desfăşurarea normală a activităţii productive.

Resursele materiale refolosibile reprezintă, aşadar, resurse de bază ale producţiei! De la această realitate fundamentală trebuie să pornească factorii de conducere de la toate nivelurile economiei, fiecare colectiv, fiecare om al muncii, de la muncitor la director, în îndeplinirea sarcinilor ce le revin în privinţa colectării şi valorificării materialelor refolosibile.

În comentariul de astăzi ne vom opri asupra sarcinilor de recuperare şi readucere în circuitul economic a materialelor neferoase şi a oţelurilor aliate, resurse materiale refolosibile deosebit de valoroase, a căror reutilizare în proporţii din ce în ce mai mari asigură importante economii, permite înlocuirea unor importuri costisitoare – aşa cum s-a desprins dintr-o recentă dezbatere de lucru cu factori de răspundere din eco­nomie, organizată de Ministerul Apro­vi­zio­nării Tehnico-Materiale. Bunăoară, prin plan şi prin programul de in­ten­sificare a recuperării şi valorifi­cării materialelor  refolosibile se pre­vede ca în acest an, în comparaţie cu anul 1985, să se recircule mai mult cu 31% nichel, 70% ferocrom, 60% fero­wolfram, 14,4% cupru, 11% bronz, 8,5% alamă, 22,4% plumb, 62,7% zinc. Pentru a sublinia şi mai eloc­vent în­sem­nătatea acestor sarcini este util să arătăm că, de exemplu, numai prin unităţile Centralei pentru recupe­rarea şi valorificarea materialelor refolosibile, la nivelul acestui an va trebui să se asigure tot atât cupru cât se extrage în toate minele ţării, două treimi din cantiatea de plumb, un sfert din cea de zinc şi de cinci ori mai multe metale feroase decât produc toate minele noastre de fier. Totodată, cantităţi importante de astfel de metale se valorifică direct, ca atare, sau prin retopire, în ramurile din activitatea cărora rezultă acestea.

Problema se pune în termeni asemănători şi în legătură cu oţelurile aliate. În literatura de specialitate se citează, bunăoară, că, pentru a se obţine o tonă de oţel aliat, cum este cel rapid de scule, se folosesc aproape 300 kg de diferite feroaliaje de crom, molibden, wolfram şi vanadiu. Aşadar, în comparaţie cu oţelurile-carbon, pentru a se obţine oţeluri aliate, cheltuielile de fabricaţie sunt mult mai mari datorită atât costului elementelor de aliere, respectiv al feroaliajelor, cât şi condiţiilor tehnologice mai pretenţioase de elaborare. În consecinţă, o tonă de oţel aliat valorează de câteva ori, iar pentru sortimente chiar de câteva zeci de ori mai mult decât o tonă de oţel-carbon obişnuit.

Se înţelege, prin urmare, că în economia noastră naţională, aflată în plin proces de dezvoltare intensivă, în care se pune accent pe eficienţă, pe reducerea cheltuielilor de producţie, este deosebit de important ca, aşa cum a subliniat condu­cerea partidului, în paralel cu preocuparea pentru diminuarea severă a consumurilor şi eco­no­misirea stric­tă a oţelurilor aliate şi metalelor neferoase, să se acorde cea mai  mare atenţie recuperării şi valori­ficării gospodăreşti a tuturor resturilor tehnologice, a tuturor re­sur­selor refolosibile de această natură, astfel încât nici un gram din elementele de aliere şi metalele ne­feroase – pentru cumpărarea că­rora s-au utilizat importante resurse va­lutare – să nu se irosească. Pentru că iată şi un alt aspect edificator în această privinţă: preţul materialelor refolosibile este de câteva ori mai mic decât al materialelor noi. De asemenea, în toate cazurile, consumul de energie pe tona de materii prime şi materiale obţinută din resurse refolosibile este imcomparabil mai redus. De exemplu, în condiţiile utilizării resurselor me­talice refolosible se consumă numai 40% din energia necesară pentru realizarea unei tone de oţel din materii prime noi, 3% –  în cazul aluminiului, 3% la cupru. După cum o tonă de cupru recuperat în­locuieşte sute şi sute de tone de mi­nereu.

De reţinut este şi faptul că, în contradicţie cu prevederile legii, anumite unităţi din economie au consumat în luna ianuarie materiale refolosibile fără repartiţie sau peste cantităţile repartizate. Câteva exemple: întreprinderile mecanice de material rulant din Cluj-Napoca, Paşcani şi "Griviţa roşie" din Capitală, împreună au consumat în plus 35,8 tone cupru. "Inox" – Bucureşti – 3 tone zinc, întreprinderile electrocentrale Oradea, Roman şi Turceni – 7,9 tone de cupru refolosibil, deşi nu aveau dreptul să consume nici un gram.

Faţă de asemena abateri de la disciplina de plan, actualele reglementări sunt deosebit de severe: consumul elementelor de aliere, al fe­roaliajelor refolosibile şi al me­ta­­lelor neferoase se face în limita re­partiţiior emise de coordonatorii de balanţă. În consecinţă, cotele titula­rilor de plan pe perioadele ur­­mătoare vor fi reduse cu cantităţile consumate fără repartiţii sau peste limitele aprobate (inclusiv consumul  propriu), iar persoanele vinovate vor fi sancţionate potrivit legii.

O altă problemă nerezolvată încă până acum, la sfârşitul primei de­cade a lunii februrie, şi care explică  într-o anumită măsură neralizările sau abaterile de la sarcinile de plan la care ne-am referit, este aceea că unele ministere şi centrale nu au desfăşurat, în mod operativ, sar­cinile de predare şi de consum pe unităţile din subordine şi ca atare, nu s-au încheiat contracte econo­mice la o serie de materiale refolosibile, printre care şi cele din categoria metalelor neferoase şi oţelurilor alia­te.

Care sunt deci principalele măsuri care trebuie luate neîntârziat, în spiritul actualelor reglementări legale, pentru intensificarea recuperării şi valorificării oţelurilor aliate şi metalelor neferoase refolosibile, pentru instaurarea ordinii şi disciplinei în gospodărirea acestor valoroase resurse în fiecare întreprindere, la fiecare loc de muncă?

În primul rând, se cuvine accen­tuat faptul că unităţile economice sunt obligate să organizeze recupe­rarea tuturor resurselor de asemenea materiale refolosibile rezultate din procesele tehnologice, din dez­membrarea mijloacelor fixe casate şi din activitatea de întreţinere şi reparaţii şi să le selecţioneze pe mărci sau grupe de mărci cu aceleaşi elemente de aliere sau pe sortimente de metale neferoase încă de la locul de provenienţă. Nu trebuie admisă nici o justificare cum că ar fi greu de identificat deşeurile dintr-o anumită marcă sau sortiment de metal sau că această activitate ar fi prea migăloasă. Aşa cum ştie să ridice de la magazie un profil sau o foaie de tablă de o anumită marcă, fiecare maistru este dator să ur­mă­rească nu numai ce repere se obţin din acestea, ci şi ca toate resturile rezultate să fie depozitate într-un conteiner ins­cripţionat cu marca sau sortimentul de provenienţă.

Deci, în fiecare întreprindere trebuie să existe atâtea tipuri de conteinere, butoaie şi recipiente ins­cripţionate câte mărci de  oţel aliat sau câte sortimente de metale neferoase se utilizează, fie că este vorba de canităţi de ordinul sutelor de tone sau de câteva kilograme. Acelaşi regim gospodăresc se aplică şi şpanului, bavurilor, ştanţaturii etc., fiind interzisă nu numai ames­t­ecarea şpanului de oţel-carbon cu cel de oţel aliat, ci şi a celor de oţeluri aliate care conţin elemente de aliere diferite. De asemenea, în vederea evitării posiblităţilor de amestec, materialele refolosibile feroase aliate în bucăţi mari – ca, de exemplu, lingouri şi semifabricate rebut, piese turnate, cilindrii de laminor, axe, arborii – vor fi marcate individual cu simbolul mărcii de oţel sau al procentului de elemente de aliere pe care le conţin.
Scînteia, 10 februarie 1989