Secvenţa timişeană ’89

În strada Măcieşilor din Timişoara, sediul clubului CFR a fost luat cu asalt într-o dimineaţă de reprezentanţii cinecluburilor din toată ţara, veniţi să-şi dispute trofeele celei de-a şaptea ediţii a concursului filmului de amatori "Secvenţa timişană".

E de notat că gazdele - membrii cineclubului local CFR (unul dintre cele mai vechi din ţară şi unul dintre cele mai prestigioase prin realizările sale!) - nu s-au mulţumit să lanseze invitaţii la concurs, ci au pus condiţii preliminare menite să ridice nivelul de calitate al manifestării. Astfel, filmele propuse în program au trebuit să treacă prin filtrul unei exigente comisii de preselecţie. Dintre cele 66 de filme expediate pe adresa "Secvenţei timişene", 10 n-au corespuns exigenţelor, iar celelalte 56, cu un total de 450 de minute de vizionare, au fost proiectate în faţa entuziastului public şi al unui juriu prezidat de regizorul Nicu Stan, vicepreşedinte al Asociaţiei Cineaştilor din RSR.

"Crişia", cineclub din Oradea, a adus în concurs un film-confesiune despre vârsta a treia, "film de autor", "jucat" şi conceput de dr Boris Rafailă, cu colaborarea cineamatorilor Dinicu Braghină şi Iosif Szabo. Doctorul Rafailă este cea mai tânără achiziţie a cineclubului orădean, deşi - din punct de vedere strict admi­nistrativ - beneficiar al unei pensii de bătrâneţe. Ajuns la vâsta retragerii, distinsul medic nu s-a resemnat, ca atâţia alţi pensionari, cu partida cotidiană de table de la umbra zarzărilor înfloriţi, ci abia acum a găsit timpul pentru a se încredinţa hobiurilor sale. Într-o bună zi, membrii cineclubului "Crişia" s-au pomenit că le bate la uşă şi i-au deschis-o cu bucurie. Curând, pe platourile orădene a început "turnarea" acelui original film intitulat "Pasiunile n-au vârstă", propunând sfaturile doctorului Rafailă despre modul în care trebuie trăită "cea de-a treia vârstă". Un film pasionant ca temă, fermecător ca expunere. Pe scurt, o frumoasă performanţă cinematografică.

Cu părul nins de ani, dar cu pasiuni "fără vârstă", medicul din Oradea n-are de gând să-şi îngăduie o clipă de răgaz. După ce a descoperit elocvenţa cinematografului şi după ce valoarea debutului său a fost confirmată de premiul celui mai bun portret cinematografic decernat de către juriul "Secvenţei timişane", Boris Rafailă se şi gândeşte la un viitor film. Următorul său "opus" vrea să şi-l dedice aşa-zisei "morţi subite", termen pe care îl contestă cu vehemenţă. "Nu există moarte subită, căzută - adică - din cer!" - afirmă medicul, cu autoritatea îndelungatei sale experienţe. După părerea sa, un asemenea sfârşit potrivnic naturii apare numai fiindcă unii dintre noi, din lipsa educaţiei sanitare, ignoră semnalele propriului organism, iar alţii, nu ştiu cum să sară în ajutorul semenului în nevoie cu măsuri de prim-ajutor care ar înlătura primejdia. Ar fi nevoie, deci, de un film care să propage conştiinţe în această direcţie. Tema ni se pare pe cât de interesantă, pe atât de utilă şi cum ea încă n-a fost abordată de profesioniştii cinematografiei noastre, ne-am putea mulţumi, pentru început, şi cu un eseu de cineamator. Rămânem în aşteptare...

Dan Curean are 20 de ani! Şi un film cu titlu monosilabic (Oul!) care cucereşte lauri prin festivalurile ţării. Era în clasa a XII-a când tatăl unui coleg, Valentin Oancea, l-a invitat la cineclubul "Artis" din Cluj, unde era instructor. Deşi Dan Cu­rean nu era conştient de vocaţia sa latentă de cineast amator, Valentin Oancea avea experienţă şi privire ageră. Pe noul venit, prea multă vreme nu l-a răbdat inima să fie doar spectator. Într-o zi, echipa de la "Artis" îşi discuta (a se citi: disputa) proiectele. Erau aruncate în balanţă idei de filme lungi şi complicate, cu recuzită bogată şi... cai fotogenici. "Prâslea" s-a băgat şi el în vorbă, spunând că ar face un film despre OU! "Câte minute?" - l-a întrebat instructorul. "Cinci" - a răspuns Curean. Pentru ca, la sfârşit, să nu fie decât patru!

Sculptor prin vocaţie, Dan Curean concepea camera de filmat ca pe un mijloc pentru a analiza şi pune în valoare forma. A ales oul, ca perfecţiune a formei: ovoidul perfect în strălucirea sa opacă. A trecut, apoi, la secţiuni ale ovulului, care pornind din ou deveneau altceva - forme greu de explicat în cuvinte, imagini care trebuie văzute şi chiar merită să fie văzute.

Numai că nu găsea finalul acestui eseu pe care-l simţea exploziv, ilustrativ. Ca sculptor s-ar fi putut mulţumi cu ceea ce realizase, ca cineast, simţea însă lipsa ideii finalizatoare. Ea a sosit în modul cel mai bizar, pe când se afla la un concert de jazz. Evoluţia formaţiei i-a plăcut tânărului aflat în căutarea unui divertisment după emoţiile bacalaureatului, i-a plăcut, cel puţin, la început.

Din­tr-odată, a sesizat că armonia formaţiei muzicale fusese ratată, că stridenţele acoperiseră totul. "Ţin bine minte momentul revelaţiei - povesteşte Curean. Parcă aş fi intrat, atunci, prima oară în sală. Nu mă mai aflam în faţa unui discurs mu­zical, ci a unor instrumentişti care încercau să iasă în evidenţă acoperindu-se unul pe celălalt, punându-şi în valoare virtuozitatea individuală în dauna ansamblului. Mi-am dat seama că ceva analog s-ar fi putut petrece şi în efortul meu, din ce în ce mai abstract, de investigare a formei. Simţeam nevoia unei bruşte răsuciri de la idee la real, de la abstracţie la obiect. Am sacrificat, deci, forma pe altarul vieţii reale...". Realizatorul a luat o tigaie, a pus-o pe foc şi a înregistrat pe banda magnetică sfârâitul uleiului încins. S-a pus apoi sculptorul să spargă oul deasupra acesteia. "Oul lui Columb" a fost transformat în Oul lui Dan Curean. Şi în timp ce tâ­nărul a plecat în armată, filmul său a colindat festivalurile, strângând un frumos mănunchi de premii.
Tudor Caranfil - Cinema, nr. 5/1989