x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Sosirea

0
10 Dec 2009 - 00:00
Curând, ajungem... La Blăgeşti, Moş Luca deshamă caii - popas de noapte. Caii, cum îi ştim, prăpădiţi, le numeri coastele. Ronţăie şi ei ceva acolo prin întuneric. Nu mai au vlagă nici să-şi mişte cozile, să se apere de ţânţarii câmpiei.

Altă viaţă. Alţi oameni. Altă proză. E şi opinia harabagiului, bun observator, şi care trebuie să-i ducă musai pe dascăli la destinaţie:
"- Aşa-i viaţa câmpenească... Cum treci Siretul, apa-i rea şi lemnele pe sponci...".

Munţii? O amintire. Humuleştiul? Un vis; care se va reîmplini odată şi-odată, şi mai limpede, şi mai vesel şi mai fericit, în scris. Li­teratura rămâne locul nostalgiei; o ultimă şansă la supravieţuire; dacă e să supra­vieţuiască ceva, având şi uneltele cuvenite.

Moş Luca sporovăieşte... "N-aş trăi în câmp. Doamne fereşte! Halal pe la noi! Apele-s dulci, limpezi ca cristalul şi reci ca gheaţa; lemne, de-ajuns; vara, răcoare în toate părţile; oamenii, mai sănătoşi, mai voioşi, iar nu ca işti de la câmp; sarbezi la faţă şi zbârciţi..."

Dascălii tac. Parcă le-ar răsuci cuţitul în rană.

Noaptea-i călduroasă, ţânţarii pişcă, se perpelesc afară pe prispa gazdei. Tot Gâtlan găseşte soluţia:
"- Ştii una, moş Luca... Găinuşa-i spre asfinţit, rariţile de-asemine, şi luceafărul de ziuă de-acum trebuie să răsară; haidem să pornim la drum!
- Că bine zici, dascăle Zaharia! Parcă ţ-a ieşit un sfânt din gură!" - şi se ridică învioraţi.

Îşi iau rămas bun de la gospodar, înhamă căişorii şi se urcă-n căruţă. Ne vom sui şi noi pe furiş o dată cu cu dânşii; tot de termină spusa, şi nu va mai rămâne nimic; să vedem, bine, cu ochii noştri, ce va mai fi, din ce-a fost dat să mai fie, pe această ultimă bucată de drum, înainte ca porţile Amintirii să se închidă brusc şi pentru totdeauna, când nici n-ai fi crezut...

Noroc cu oamenii care duc la Iaşi în carele lor draniţas, să-i vânză cui şi-o drege acoperişul casei. Împreună cu ei, nu ne mai temem de lăeţii de la Ruginoasa.

Nu se face încă ziuă, şi-ajungem în Târ­gul-Frumos. Cumpărăm nişte pepeni, îi tă­ie­m şi ne astâmpărăm foamea şi setea. Se mai odih­niră şi căluţii, bieţii de ei, mai prind ceva pu­teri, şi-o luăm încet, încet spre Podu-Leloaie.

De aici, până la Iaşi, nu mai e mult... Dar "zmeii" lui moş Luca "se muiese de tot".

Noaptea, neputinţa nu se vede; nici în zori, când soarele nu bate, el mai mult mângâie. Dar ziua-n amiaza mare, lumina necruţă­toa­re scoate într-o evidenţă grotească mersul pe­nibil al mârţoagelor. Ţăranii, de aia-s făcuţi, să glumească, să râdă de alţii, ca să-şi mai uite necazurile, batjocorindu-le pe-ale altora.

Mergem mai mult pe jos decât în căruţă, să le fie mai uşor cailor, drumeţii râd, ne arată cu degetul... "De' ni-era mai mare ruşinea, de ruşinea lui moş Luca."

Era în amurg. Tocmai intrasem în Iaşi "pe rohata Păcurari". Până aici înghiţiserăm destule insulte... Dar flăcăul ăsta neobrăzat i-a întrecut pe toţi. El se uită ce se uită la noi, zdrobiţi cum eram de oboseală, căluţii mergând mai mult în părţi decât înainte, şi zice tare, în auzul întregii lumi:
"- Moşule, ie sama de ţine bine, bine te­legarii ceia, să nu ieie vânt; că Iaşiul ista-i mare şi, Doamne fereşte, să nu faci vreo primejdie!...".

Frumos zis, dar afrontu-i afront. Cât eram de mici, de ruşine, ne făcurăm şi mai mici... Ei, ei! Şi moş Luca?...
"Atât i-a trebuit... câte parastase şi panaghii, toate i le-a rădicat!..."

De faţă fiind, îl auzirăm cu toţii:
"- I-auzi, măi! Dac-ar şti el, chiolhănosul şi ticăitul, de unde-am pornit astă-noapte, s-ar strânge lioarba acasă, n-ar mai dârdâi de­geaba asupra căişorilor mei! Ş-apoi doar nu vin eu acum întâiaşi dată la Iaşi, să-mi dea povăţ unul ca dânsul ce rânduială trebuie să păzesc. Patruzecile mâne-sa de golan!...".

Flăcăul se topi. Îl văzurăm cu ochii noştri mistuindu-se pe loc la focul iute al acestei vorbiri, până ce din el nu mai rămase decât un fuior subţire de fum.

E o virtute să îmbraci mila pe care-o produce celor din jur, un altul, ca şi ruşinea... Ne ruşinam de ruşinea lui moş Luca; de atelajul său amărât; credeam că acest soi de solida­ritate îi va aduce, cât de cât, o mângâiere; când, de fapt, încercam să ne salvăm mândria... Aşa se face că i-am propus în cele din urmă să le zică celor care se vor mira de aici înainte "de ce trag caii aşa de greu" că aducem de la Ocnă "nişte drobi de sare".

La drept vorbind, Autorul îi făcuse pro­punerea aceasta făţarnică, adresându-i-se de sub ţolul în care şedeam ascunşi în căruţă, să nu ne vază trecătorii. Altă ofensă! Cu Moş Luca nu-ţi merge, - gata să ne ardă peste ţol câteva jordii...

"Din hop în hop, tot înainte prin tăcănile de pe uliţele Iaşilor, am ajuns într-un târziu, noaptea, în cierul Socolei şi am tras căruţa sub un plop mare..."

Nu ştim dacă acest plop mai există. Plopii, tot tremurând, mult nu trăiesc. El, dacă ar mai fi trăit, ar fi fost un martor credincios...

În jur, numai dăscălime, de pretutindeni. Unii tinerei, alţii cu "nişte târşoage de barbe cât badanalele de mari".
Aşteaptă pe iarbă. Ce?... Nici ei nu ştiu prea bine: "părinţi, preuţi, mireni". Nu au habar şi nu vor avea niciodată că trimisul mult aşteptat sosise...
Constantin Ţoiu - România litarară, nr. 49/1989

Citeşte mai multe despre:   articolul zilei

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de