Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În perioada "recrutării" protagoniştilor pentru filmul Liceenii eu îmi făceam stagiul militar la Craiova. Întâmplarea a făcut ca şi studenţii incorporaţi de la IATC să fie chemaţi la probe. M-am prezentat şi eu mai mult din dorinţa de a veni la Bucureşti (fie şi numai pentru o permisie de 48 de ore) decât de a da probe.
Oricum, nu-mi acordam şanse prea mari de reuşită. Reîntors în armată, în scurt timp am şi uitat de film. Numai că după câteva săptămâni primesc vestea că rolul principal "Mihai" îmi este încredinţat chiar mie. Începutul filmărilor coincidea cu "lăsarea la vatră", dar până atunci mai erau vreo două luni şi nu mai aveam răbdare.
Am început să citesc scenariul şi m-a apucat teama, personajul era un elev ambiţios, cuminte, serios şi, pe deasupra, şi îndrăgostit lulea. Am recitit scenariul în speranţa că voi descoperi la Mihai şi părţi mai slabe, mai "neprincipiale", o înclinare spre pozne, spre ghiduşii. Nimic. Ce-i de făcut?, îmi ziceam. Eu nu am fost în liceu genul ăsta de elev, nici nu am pus vreodată flori în banca fetei pe care o iubeam (de fapt, nici nu mai ştiu dacă iubeam pe vreuna).
În faţa nervozităţii mele evidente privind posibilitatea interpretării acestui personaj mama încerca să-mi dea sfaturi. "Nu-i nimic, ai să fii şi tu odată cuminte măcar în film, iar dacă vei reuşi să te identifici cu Mihai, meritul tău va fi cu atât mai mare!"
Am fost înduioşat la auzul acestor cuvinte, dar mi-a trecut repede. Mă gândeam că un băiat atât de serios şi atât de îndrăgostit nu va stârni decât ilaritate în rândul publicului spectator. Pe parcurs însă am început să mai renunţ la ideile preconcepute şi să-mi îndrăgesc personajul. De ce să râdă lumea de un tânăr îndrăgostit? Există oare cineva care să nu fi iubit măcar o dată? Nu prea cred. Sensibilitatea, tandreţea, timiditatea, farmecul lui Mihai se aflau ascunse în adâncul fiinţei mele, ca şi defectele - dacă ar fi existat. Dar, din păcate, lipsa lor a scăzut complexitatea personajului, pentru că eu sunt Mihai. Eu devin Mihai.
Dar nu vreau să teoretizez problema personajului în film sau în teatru. Am căutat înlăuntrul meu să descopăr datele acestui băiat. Am început filmările. Regizorul Nicolae Corjos nu intervenea decât atunci când "scăpam hăţurile din mână", când supralicitam. Aceasta poate şi din dorinţa ca Mihai să nu fie un personaj dulceag. Nu-mi plăcea deloc genul ăsta de personaje, pentru că nu au substanţă, nu sunt credibile, eu încercam să fiu cât mai firesc, mai adevărat în ce făceam.
Acum, după doi ani şi jumătate de la turnarea filmului, îmi dau, într-adevăr, seama de importanţa acestui sentiment profund uman al iubirii, care poate stimula sau afecta pe oricine. Toate acţiunile lui Mihai, de la pusul florilor în bancă, fişele pentru Dana, ambiţia de a învăţa şi până la monologurile din oglindă, mi se par perfect logice şi motivate de sentimentul dragostei. Or, filmul încearcă să redea tocmai acest sentiment al dragostei juvenile din perioada liceului, cu inocenţa şi puritatea caracteristice vârstei. Am avut şansa să joc alături de mari actori care în film deveneau "Socrate" şi "Isoscel" şi de talentaţii mei colegi de generaţie. Tudor Petruţ, Mihai Constantin, Cesonia Postelnicu şi Oana Sârbu, cu care am format o adevărată echipă.
Se pare că strădaniile noastre actoriceşti au fost pe deplin răsplătite de succesul pe care l-a avut filmul în rândul spectatorilor. Reacţia publicului m-a zăpăcit. În primele săptămâni după premieră mă auzeam strigat şi pe stradă sau chemat la telefon: "Mihai, uite-l pe Mihai". Ajunsesem la un moment dat să răspund involuntar la acest nume, deşi mărturisesc că îl prefer, totuşi, pe al meu.
Fără a face pe lupul moralist sau a exclude unele schematisme ale personajului meu, îndrăznesc să cred că mulţi tineri se regăsesc sau pot învăţa câte ceva de la "Mihai".
Ştefan Bănică jr - Cinema, nr. 4/1989
Citește pe Antena3.ro
