Ţara Oaşului

Ori de câte ori pronunţăm mirificul nume al "Ţării Oaşului" suntem tentaţi să îmbrăcăm noţiunea de veşmintele colorate şi sonore ale metaforei, să-i conferim aureola baladei desprinse din gradaţiile de jos ale Cronosului, căutându-i obâr­şia în străfulgerările istoriei, în vetrele de piatră străjuie de falnici stejari sub seninul unui cer protector.

Dincolo de  poezia fascinantă a lo­curilor şi oamenilor se gravează pe faţa "ţării" cicatricele seculare ale unei vieţi aspre, dar demne, peste care s-a aşternut tămăduitor po­lenul multicolor al ultimelor decenii. Oaşul îşi are istoria sa, istorie scrisă în străvechi obiceiuri şi datini, în casele strânse ca nişte pumni viguroşi pe obcine, în pasul domol şi tăcut, în sclipirea ascuţită şi subtilă a tipuriturilor, în năvalnicul gioc, în cămăşile în care oşencele şi-au brodat cu gingăşie sufletul. Pământul se metamorfozează aci în strânsura palmei vânjoase, primind generos caratele bo­bului de grâu auriu, lemnul se supune docil, modelându-se în obiect utilitar sau ornamental, lutul pri­meşte pe roata olarului forma blidului, aşteptând împlinirea bel­şugului.

Fizionomia severă a oşanului – pe care şi-o subliniază demn în timp ce e prins în statornică activitate – ca­pătă infuziuni solare şi degajează o caldă spiritualitate când în zilele de sărbătoare, sufletul său se dez­lăn­ţuie într-un festin al optimismului şi energiei contaminante: la nunţi, la botezuri, la hore, la Sâmbra oilor, la şezători şi pe scenele lă­ca­şelor de cultură… Acasă devine tatăl sobru şi preocupat de numeroasa sa familie, în care cresc coconi şi pruncuţe…

Aripa noului destin modelează condiţia rurală a Oaşului, infiltrând am­prente ale citadinului vi­zibil în toate straturile: edilitar, economic, social şi cultural. Case noi, luminoase, ma­gazine săteşti spaţioase, şcoli, dispensare, cămine culturale dau replica prezentului. Războiul de ţesut de­vine aci o piesă rară de muzeu, căci in­tegrându-se ritmului civilizaţiei şi progresului naţional, Oaşul dispune azi de mai multe întreprinderi ce conturează zona industrială a Ţării Oaşului.

Răsfoiesc albumul fotografic "Ţara oaşului", rea­lizat de Ioniţă G. An­dron. Două mărturii: bătrâni patriarhi, cu părul "rătunzit" şi feţe de război, având alura unor soli ai trecutului veniţi să omagieze noua ge­ne­raţie a coconilor zburdalnici, cu­nos­că­tori ai slovelor (dintre care mulţi vor părăsi temporar me­lea­gu­rile natale spre a spori mai apoi numărul conştiinţelor intelectuale revenite la locul de baştină, spre a pune umărul la ridicarea noii ţări); căsuţe cu vechi temelii ce privesc cu admiraţie statura semeaţă a noilor blocuri ridicate în vecinătatea lor, pe arterele Neureştilor şi ale satelor oşeneşti…

Degajat de emoţia animată, obiectivul fotogra­fic înregistrează sec­ven­ţe din marele flux al naturii şi vieţii oşeneşti, propunându-ne o incursiu­ne în spaţiu şi timp, intersectând orizontale şi verticale ale fizonomiei Oaşului. Privită cu atenţie, interes şi simpatie, imaginea fixată pe hârtia fotografică declanşează autentice emoţii reuşind să anime imaginea statică, să-i inoculeze pulsul iniţial, care de fapt, zvâcneşte dincolo de ea. Vitregită prin condiţia zgârcită a fotoreportajului, imaginea globală a Oaşului se cere completată prin răsfoirea şi a altor albume-cărţi apărute sub egida forurilor culturale judeţene: "Oţenia nu o lăs", "V. Ionici" (monografie cu reproduceri), "Laureaţi ai Marii Cantate", "Stop-cadru. Din creaţia fotografilor săt­măreni", "Artişti plastici sătmăreni", "Lemnul – va­lori funcţionale şi artistice".

Pe cât de tradiţional este Oaşul în port, grai, obiceiuri şi datini, pe atât e de deschis noilor veniţi. Cine e omenit o dată într-o casă de oşeni nu va putea să uite că pe masă, alături de pălincă şi mâncare, oşanul îşi pune şi sufletul. Omenia e sfântă la oşeni. Un prieten îmi povestea cum, aflându-se într-o staţie de autobuz, într-un sat oşenesc, a fost interpelat de către un oşan venit din casa de vizavi şi care după ce l-a iscodit, l-a informat că autobuzul va veni mult mai târziu şi l-a invitat insistent să-i fie oaspete: "…că doară nu-i sta în drum atâta vreme!" Omul a insistat la invitaţia lui până l-a convins pe drumeţ – întâi cu vorba, apoi cu pălinca, apoi boacele (sarmalele)…

Urcasem o dată în Munţii Oaş într-o iarnă geroasă spre a scrie un reportaj despre tăietorii de lemne. La întoarcere m-a adus un gospodar cu căruţa sa cu lemne. Ajungând în Bixad, în dreptul casei sale m-a obligat să-i fac cinstea să-i calc pra­gul "că doară nu-ţ' pleca de-aici fără să vă omenim". Şi într-adevăr, căldura unei camere, un nelipsit pahar cu pălincă, vorbele blânde şi bune şi nişte cârnaţi şi carne proaspătă fripte erau tot ce-şi putea dori un coborâtor de pe munte… Şi exemplele ar putea continua în teritoriul sacru al omeniei, demnităţii şi acurateţei su­fle­teşti a oşenilor…

Ţara Oaşului a fost întotdeauna deschisă către oamenii Ţării celei mari. Au convieţuit aici în timp, alături de oşeni, şi ucrainieni, ruteni, maghiari, cehi, slovaci - chiar dacă, cândva, intenţiile şi faptele unora n-au fost dintre cele mai generoase şi oneste. Munca grea în comun i-a apropiat pe cei demni, harhici şi cinstiţi, atât prin servituţile acesteia, cât mai ales prin bucuria împlinirilor…

Dacă cu ani în urmă oaşul era vestit prin migraţiile masive "la lucru în ţară", azi procesul s-a redus simţitor (există comune cum este Turţul, din care nu mai pleacă azi nimeni, oamenii găsindu-şi rostul acasă). Asistăm la un proces invers, mai ales în ceea ce priveşte intelectualitatea (medici, cadre didactice şi inginereşti). Oameni cum sunt dr. Pop Mihai (directorul spitalului din Negreşti-Oaş _ supranumit de pacienţi "părinte sufletesc") sau Valer Ghiţa (azi pensionar, fost câteva decenii director al Sectorului de industrializare a lemnului Bixad) sunt dintre acei sfinţiţi de loc şi care sfinţesc locul. Dezvoltarea im­pe­tu­oa­să a învă­ţă­mântului (cu genera­li­za­rea celor zece clase, şi în unele lo­cu­ri a unor secţii serale liceale) a adus în Oaş cadre didactice din toată ţara, unii (dintre cei mai buni) statornicin­du-se şi implicându-se cu trup şi suflet în viaţa comunităţii respective, pe care o slujesc cu cinste şi devoţiune.

O nouă înfăţişare
Dacă frumuseţea Ţării Oaşului a constituit dintotdeauna un mijloc de atracţie pentru vilegiaturişti (ca de altfel şi originalitatea şi robus­teţea folclorului şi a ernografiei zonei), chipul acesteia ca­pătă azi o nouă distincţie. Lacul de acumulare (şi agrement) de la Călineşti-Oaş este un exemplu de intervenţie benefică a omului asupra na­turii, cu consecinţe economice importante dar şi turistice în zonă… Mai im­pe­tuoasă, însă, s-a produs schimbarea în economie, în latura ei industrială: au apărut puncte fierbinţi noi, alături de mai "vechile" SIL Bixad şi "Oşana" - Negreşti-Oaş; pe te­ritoriul comunei Turţ s-a deschis Mina Turţ-Socea (cu însemnate rezerve de minereuri complexe neferoase) ce implică dezvoltarea investiţiilor - şi se constituie ca un argument în plus pentru trecerea Turţului la condiţia de oraş agroindustrial; oraşul Negreşti-Oaş şi-a adăugat Întreprindrea de prelucrare a inului, Întreprinderea de tricotaje, coo­perativele meşteşugăreşti Prestarea şi Constructorul, noul spital (aflat înconstrucţie, având şi o secţie la Turţ), două licee (industrial şi agroindustrial), CPADM-ul, rămânând deschisă dorinţa unanimă de construire a unui club modern muncitoresc, alături de vechea casă de cultură devenită necorespunzătoare. Toate acestea modifică structura populaţiei, canalizând o bună parte a acesteia spre industrie. Ţăranul oşan s-a adaptat uşor şi repede la noua sa condiţie muncitorească, pe care o ono­rează cu rîvna şi conştiinciozitatea proverviale… N-am auzit niciodată vorbindu-se despre oşeni leneşi, ci doar despre hărnicia lor încrâncenată. O dovedeşte şi chipul nou al satelor: Certeze este o aşezare în care 95% din case sunt noi, iar cele mai multe, vile cu etaj şi diverse anexe, garnisite gospodăreşte cu tot ce trebuie: de la covoare persane la televizoare color, aparatură video, "dacii", "aro"-uri etc… Exemplul Certezei este luat de Bixad şi contaminează mai departe alte localităţi, schimbând puternic vechea lor condiţie rurală.

Chipul nou al Ţării Oaşului se oglindeşte în chi­pul nou al oşenilor - harnici, mândri, demni, omenoşi, inventivi şi stăpâni pe destinul lor.
Ovidiu Suciu - România Literară, nr. 7/1989