"Video", dar şi "audio"

Trăim într-o lume sonoră. Facem parte atât de mult din această lume, suntem atât de deplin integraţi în ea, încât liniştea abso­lu­-tă - au confirmat-o astronauţi aflaţi pe orbite terestre - ne este profund neprielnică.

După ce a traversat începuturile istoriei sale "mute", cinematograful a adăugat imaginii, în chip firesc, şi sunetul. Dar arta cinematografică cere ceva mai mult decât alăturarea naturalistă a sunetului, imaginii adecvate. Un tren în mers, înre­gistrat în direct, va avea în coloana sonoră zgomotul acelui tren în mers. Dar un tren în mers care soseşte aducând de departe o fiinţă dragă, va răsuna în auzul nostru mai curând ca o muzică ce ne umple de bucurie. Dimpotrivă, roţile unui tren care poartă corpul neînsufleţit al unui prieten, vor răsuna în sinea noastră mai aproape de acordurile unui marş funebru. Dând curs, în chip deli­berat, acestei stări subiective şi montând pe mersul trenului nu zgomotul roţilor ci, în primul caz, o muzică veselă, iar în al doilea, una tristă, ne vom abate, în ambele cazuri, de la o reprezentare obiectivă a zgomotului. Dar, departe de a trăda cerinţele cunoaşterii, această "distanţare" de obiectivitatea rece a fenomenului ne apropie de esenţa lui. Calea este aceea a transfigurării artistice. Ea face ca lumea înconjurătoare să fie raportată la subiectul care o înfruntă.

Întrebarea care se ridică ar fi dacă noi folosim în film cum se cuvine acest mijloc de transfigurare artistică a lumii. Din păcate, procedăm prea des în chip mecanic, lăsând pe seama tehnicia­nului de sunet sarcina de a potrivi pe imagine zgomotele mai mult sau mai puţin adecvate, atunci când ele nu au fost înregistrate concomitent cu imaginea.

Această observaţie se referă cu atât mai mult la filmele care reclamă un grad special de transfigurare, cum sunt comediile sau desenele animate. Dar chiar folosirea zgomotelor directe se dovedeşte, deseori, inadecvată. Mulţi autori de filme ignoră faptul că o găină cotcodăceşte într-un fel când se sperie, altel când a ouat, altfel când este cloşcă şi cu totul diferit când se schimbă vremea, că un câine latră într-un fel la un necunoscut, altfel la un animal din curte, altfel la un animal din curte, altfel când intră noaptea în "dialog" cu alţi câini şi cu totul diferit când vrea să scape din lanţ. Un operator de sunet trebuie să ştie că pădurea nu poate fi ilustrată cu ciripit de vrăbii, nici teiul înflorit cu cântec de cuc, pentru simplul motiv că vrăbiile nu trăiesc în pădure, iar cucul nu mai cântă când teiul a ajuns în floare. Oare se ştiu toate aceste amănunte? Acestea şi multe altele care fac parte din lumea nesfârşită a sunetelor? Nu le ştim îndeajuns şi, din păcate, aici nu există cursuri în care să se predea astfel de cunoştinţe. Ni le furnizează, desigur, contactul direct cu lumea înconjurătoare, dar acest contact se dovedeşte a nu fi îndeajuns de cuprinzător.

Educaţia plastică şi cea muzicală se fac în învăţământul artistic de specialitate, beneficiind de tezaurul universal şi de tradiţiile moştenite de la marii maeştri ai picturii şi ai muzicii, dar o educaţie sistematică în vederea familiarizării profesioniştilor din domeniul sunetului cu lumea diversă a zgomotelor, nu există, această problemă fiind lăsată pe seama experienţei şi aptitudinilor personale ale fiecăruia. Din păcate, practicienii din acest domeniu au mai curând o pregătire tehnică (necesară, desigur, şi ea), dar care nu acoperă cerinţele de ordin artistic ale filmului, pentru care s-ar impune o testare de aptitudini, similară cu cea din şcolile de muzică.

Această stare de lucruri probează gradul de subestimare a pro­blemei sonorizării, cu toate că însemnătatea ei în asigurarea expresivităţii filmului este la fel de mare ca cea a imaginii, iar dacă adăugăm şi muzica, uneori chiar mai mare. Ori, este greu să te ridici la înălţimea cerinţelor pe care le reclamă transfigurările complexe din lumea sunetelor, la interpretarea sonoră a unor filme, atâta vreme cât nu ţi-ai apropiat nici măcar zgomotele fireşti din ambianţe înconjurătoare. Şi chiar când sunt respectate aceste cunoştinţe se poate observa foarte des în alcătuirea benzilor de zgomote, un tip de schematism constând din ostentaţia cu care sunt scoase în relief zgomotele de ambianţă. Se omite faptul că aceste zgomote au menirea să creeze doar atmosfera necesară şi, ca atare, că ele trebuie cel mult să fie "percepute" şi nu neapărat "auzite". O altă supralicitare priveşte încărcarea cu zgomote a benzii de sunete, ignorându-se faptul că se poate obţine un efect artistic mai bun în film prin folosirea, într-o secvenţă, a unui singur zgomot definitoriu şi expresiv, decât prin supraaglo­merare care duce la prolixitate, la vacarm.

Deficienţele sunt şi de altă natură: un zgomot înregistrat din apropierea sursei lui de producere ("ca să fie clar" se spune) şi apoi micşorat în intensitate pe căi tehnice spre a da senzaţia că vine de departe, nu va suna niciodată ca un zgomot venit efectiv din depărtare. Acesta din urmă are profunzimea spaţiului pe care-l străbate căci şi zgomotul, ca şi imaginea, se supune legilor perspectivei. La filmul "Craiova văzută din car" am înregistrat ima­ginile carului cu boi, refăcând drumul de noapte al eroilor (30 km de la Bulzeştii lui Marin Sorescu şi până la Craiova) şi operatorul de sunet a putut să surprindă liniştea vie a nopţii de vară din adâncurile căreia răzbat pâna la noi mersul agale al carului, lătratul îndepărtat al unui câine, ritmul asimetric, aproape cântat, al roţii unei fântâni, vuietul apei revărsată în vălău, răsuflarea grea a vitelor care se adapă, cântecul pierdut al unei cucuvele, ţârâitul lăcustelor ridicându-se din ierburile câmpiei şi multe alte zgomote nocturne care în ambianţa încărcată a zilei nu pot fi percepute distinct. Aceste efecte sonore, pline de co­loratură şi firesc n-ar fi putut să fie încropite din fonotecă. Ele dau viaţă şi dinamism unui film, altfel static, evidenţiind munca bună a operatorului de sunet Gheorghe Apetrei.

O lume fără zgomote este o lume moartă, în vreme ce una cu efecte sonore bine alese şi judicios folosite este vie şi plină de su­gestii, chiar şi după ce pe ecran nu se mai întâmplă nimic.

Titus Mesaroş
Cinema, nr. 7/1989