Cum i-a răpit Răspopa viaţa şi banii lui Popa

Atâta ticăloşie nu mai întâlniseră de mult judecătorii Sorin Moisescu şi Sever-Gabriel Bomboş când au dat sentinţa 35/1989, de condamnare a lui Cristinel Răspopa la 25 de ani de puşcărie, şi de bună seamă că le va fi părut rău că nu l-au condamnat la moarte, că monştrii ăştia trebuie ucişi de mici, însă la sfârşitul anilor ’80 nu prea mai erau la modă condamnările la moarte, din motive pe care aşteptăm să ni le explice vreodată cineva.

Să începem cu sfârşitul. Anunţ în România Liberă, 22 aprilie 1988: "Vând videocasetofon marca ITT, cumpăr autoturism marca Oltcit". Cristinel Răspopa era un cititor devotat. Al anunţurilor publicitare. Ele îi relatau mersul pieţii, ele îi indicau victimele. Cristinel evalua marfa după ambalaj: vrea să vândă video, asta înseamnă că-l are; vrea să cumpere Oltcit, asta înseamnă că are lovele peşin, că doar pe atunci nu se cumpărau maşinile în leasing; mai stă şi-n Cosmonauţilor, va să zică s-ar putea să aibă şi altele pe lângă bani şi video.

În aceeaşi zi, familia Popa a primit vizita întreprinzătorului. S-a recomandat: Cristi, elev la şcoala de Mili­ţie. Băiat frumuşel, prezentabil, 19 ani, ştie să vorbească. Are un frate marinar care vrea un video, şi mai are o soră, asistentă medicală care vrea să vândă Oltcit. S-a oferit să intermedieze cele două afaceri, a verificat tehnic videocasetofonul şi a decis că "vede bine". I-a propus lui George Popa să meargă cu el la Zimnicea, să vadă maşina, dar să ia şi videoul cu el, ca să le rezolve pe amândouă. George şi soţia lui, Mi­haela, au fost destul de rezervaţi la început. Cristi şi-a luat rămas bun de la ei, promiţând că revine.

A aplicat apoi planul "B". A sunat la telefonul familiei şi s-a prezentat, cu voce groasă, de marinar fumător de mahoarcă, "fratele lui Cristi". I-a anun­ţat pe oameni că vine la Bucureşti cu banu’ jos, să ia aparatul. I-a dat şi adresa surorii sale de la Zimnicea, în caz că merg oamenii să vadă limuzina ei de Oltcit. Deja vigilenţa familiei Popa scăzuse aproape de limita îngheţului, de Ziua Internaţională a celor ce muncesc, George Popa s-a urcat în tren să meargă la sora celui care niciodată n-a muncit. Cristi stătea pe fază. A sunat acasă la el şi i-a răspuns soţia, Mihaela. S-a invitat în lipsa soţului ei, împreună cu ima­ginarul lui frate marinar. Mihaela a primit vizita, cu gându-l să-i facă şi ea bărbatului o bucurie. Dacă ar fi existat pe atunci telefonia mobilă, cu si­guranţă că toate cele ce urmează n-ar mai fi urmat. Dar Mihaela n-avea cum vorbi cu George.

Stau să mă gândesc, făcând o pa­ran­teză că am obosit scriind, că însuşi comunismul n-ar fi putut rezista în prezenţa internetului, a mail-urilor, sms-urilor, telemobilului, a zeilor Google şi Youtube, dictatura e puternică acolo unde informaţia nu circulă, frica e mare acolo unde stăpâneşte ignoranţa, drept pentru care regimul Ceauşescu trebuie că va fi picat în momentul în care a devenit isto­riceşte depăşit de mersul lucru­rilor în lumea asta. Ceauşescu nu mai putea ţine încuiată România, că nu e o insulă sub embargou cum e Cuba. Azi, în China, comunismul numai comunism nu mai e, cât priveşte Coreea de Nord, hai să fim serioşi, ăia nu sunt sănătoşi la cap...

Aşadar, Cristi i-a bătut la uşă Mihaelei, scuzându-l pe fratele care o să vină în curând. Era ora 8 dimineaţa. L-a poftit la o cafea stăpâna casei şi s-a pus pe dereticat. Dar fratele tot nu venea. Mihaela s-a scuzat, l-a anunţat pe musafir că pleacă la piaţa din cartierul Militari (Gorjului sau Lujerului să fi fost aceea, nu ni se spune) să facă nişte cumpărături. Când a mai chemat şi taxiul, lui Cristi i-a sunat ceasul: acum ori niciodată. Dacă apucă să iasă din casă, oportunitatea era pierdută poate pentru totdeauna.

Lăcomia a înfrânt buna-cuviinţă ce trebuia arătată unei gazde atât de ospitaliere: intrusul a sugrumat-o pe femeie tacticos, apoi a gâtuit-o încă mai temeinic cu cablul de la telefon, pe care l-a înnodat în jurul grumazului şi, Dumnezeule mare!, când Mi­haela tocmai îşi dădea duhul, telefonul cu care era ştrangulată... a sunat! Ei bine, Cristian n-a crăpat de inimă, ci a răspuns politicos şi ferm, nu, mulţumim, contramandăm comanda, nu mai plecăm cu taxiul, bună ziua, bună ziua! Abia apoi a înghesuit victima în lada pentru aşternut a pa­tului, să nu-l mai privească aşa urât, cu ochii ăia holbaţi. În timp ce îndesa victima în ladă, i-a scos verigheta şi cerceii, căci dumneaei oricum nu-i mai erau de folos. Cerceii i-a aruncat pe jos, nu aveau valoare. Inelul l-a păs­trat. Apoi a început să facă... cură­ţenie: mult râvnitul video, un radiocasetofon, un teanc de casete, 2 minicalculatoare, un telefon de cameră cu bu­toane (cel cu care a strâns-o de gât, aţi ghicit), săpunurile şi deodorantele din baie şi 20.400 de lei, bani cu care moarta ar fi vrut să-şi ia rablă când trăia. A luat apoi un taxi: la gară, birjar! Şi de acolo spre Piatra Neamţ, la adăpost, cu sacul plin.

În vremea asta, nenorocitul soţ se trezea, în Zimnicea, în faţa unui bloc în construcţie. Canci maşină! Niscaiva buldozere şi rabe, poate... Mânat de presimţiri funeste, găseşte singurul telefon public funcţional din Zim­nicea şi sună acasă... Acasă, nimic, postul telefonic deranjat, deh, dacă lipsea telefonul însuşi... Sună un prieten: fugi la nevastă-mea şi vezi dacă e bine. Omul fuge, deschide uşa că nu era încuiată, dă o tură prin casă, toate în ordine, e bine, dar nevasta nu e. Mai trec vreo două ore, amicul o ia pe încă o prietenă de familie, intră din nou în casă, se pun pe cercetări amănunţite şi... oroare! Constată că lada de la studio devenise sicriu!

Cristian criminalul petrecea deja când Mihaela era dusă la groapă. Îşi luase iubita, tot Mihaela o chema, să o răsfeţe o săptămână la Poiana Braşov, acolo unde azi se răsfaţă toţi şme­cherii. Şampanie, alune, mititei, ciu­gu­leală, trai pe vătrai, Rai care erai... N-a mai fost rai pentru multă vreme, că i-a dat Miliţia de urmă. Derbedeul se cazase la un hotel şi n-a plătit. Folosise buletinul unui amic ca să se înregistreze, şi aici i s-a cam înfundat, dacă mă înţelegeţi...

Mai departe răsfoim din dosarul de urmărire penală, că avem ce...
Anterior crimei, au fost escro­cheriile, tentativele, antrenamen­tele, rafi­narea stilului şi a papagalului, ucenicia...

Tot anunţuri publicitare, în pri­măvara lui ’88. Familia Săndulescu avea de vândut un video Akay. Voia să-l vândă, să-şi cumpere Dacie. Cristinel s-a recomandat Sandu, tot elev la şcoala de Miliţie. Are un coleg la Miliţia Făurei care are video şi vrea să scape de maşină. Cristi l-a trimis la Făurei, la Miliţie, după cai morţi pe pereţi, şi i-a făcut nevestei lui Săn­du­lescu o vizită în lipsa lui. Dar capul familiei, conştiincios, luase şi apara­tul cu el. Cristi a revenit a doua zi, mo­tivând că n-a putut ajunge la Făurei, dar Săndulescu era deja suspicios, că bătuse drumul degeaba, şi i-a cerut actele. Cristi a spălat putina în mare grabă, abandonând geaca, în care Sănduleştii au găsit un cuţit periculos de ascuţit.

Cam tot pe atunci, o altă lovitură ne­reuşită. Cristi aflase că o anume familie Lungu se dă de ceasul morţii să obţină prin pile un permis de conducere pentru ginerele care era paralel cu şoferia. S-a înfiinţat plin de intenţii nobile, a pomenit de unchiul maior la Circulaţie, care va elibera de dragul lui, fără îndoială, un permis, contra sumei de 10.000 de lei. Doamna Lun­gu are banii, dar mai are şi neo­bră­zarea să fie de faţă când domnul ma­ior primeşte mita, se duce cu tânărul nepot binevoitor la un bloc din Me­talurgiei, dar nu îi dă buletinul şi ba­nii, ci vrea cu tot dinadinsul să-l vadă la faţă pe maior. Nepotul maio­rului se vede nevoit să o ia la sănă­toasa, cu soacra ginerelui necunoscă­tor în ale şoferiei pe urmele sale, blestemându-l. Păzea, nimic nu e mai periculos decât o soacră pe care ai vrut să o tragi în piept! Iată cum, prin sentinţa aspră dată de judecătorii TMB – 25 de ani răcoare – s-a pus capăt de timpuriu unei cariere infracţionale ce începuse atât de promiţător...

Cititorii mai reflexivi vor fi observat, desigur, că metehne contemporane precum corupţia şi traficul de influenţă erau la ele acasă şi sub regimul de tristă amintire. Poate că scara diferă, însă, dacă soacrele mer­geau să-i mituiască pe maiori la ei acasă pentru un permis de condu­cere, puteţi fi siguri că fenomenul "Piteşti" are rădăcini foarte adânci. Să fim înţeleşi, vorbeam de fabrica de permise false de la Poliţie, ăia de-au făcut şoferi pe toţi analfabeţii, nicidecum de Gulagul lui Goma.