Viaţă şi moarte de melc, la marginea societăţii

În ziua de 10 ianuarie 1989, procu­rorul Ion Tiucă a trecut proba la oral. Pe cale orală a susţinut rechizitoriul în faţa judecătorilor, dar şi a asesorilor populari, dând citire actului de acu­zarea a lui Voicu Zaharia.

Această ştire e mai mult o neştire, după părerea mea, care cu ruşine o scriu, dar când mă gândesc câte neştiri încă mai go­gonate şi lipsite de miez sunt prezentate azi telespectatorilor pe post de fapte grave într-o Românie în care nu se întâmplă îndeobşte nimic, aşa cum nimic nu se întâmpla nici în vremea lui Ceauşescu, parcă mă mai consolez...

Ziua de 30 aprilie 1988 a pus capăt definitiv unei căsnicii de coşmar. Cu 11 ani în urmă, soţii Zaharia erau... la fel ca toată lumea. Munceau din greu şi cu spor, dar sporul se concretiza în numărul copiilor pe care-i zămisleau, conform politicii demografice a Partidului.

Cinci prunci au produs, chiar dacă nu mai aveau cu ce îi creşte. Căci metodele contraceptive lipseau cu desăvârşire, cea mai eficientă era calculul zilelor din lună când femeia avea slobod la desfrâu pe calea normală, că în celelalte zile, interzise, îşi satisfăcea bărbatul pe alte căi, nu-i frumos să spunem aici care erau alea, dar femeia n-avea carte multă şi încurca socoteala, şi cum o încurca, cum începea să se umfle până îi venea sorocul de nouă luni la dezumflare, şi iar o lua de la capăt.

Dacă la început soţii Zaharia erau încadraţi în muncă şi duceau o viaţă armonioasă de familie, absenţa cronică a prezervativului din viaţa de cuplu a dus la o mare dezordine, a cărei consecinţă a fost, pe de o parte, pierderea slujbelor, iar, pe de altă parte, începutul unei vieţi de melc.

Melcii erau mulţi în timpul lui Ceauşescu, îi găseai cel mai adesea la IAS-uri, întreprinderile agricole de stat pe care le încerca o mare nevoie de forţă de muncă în anumite perioade ale anului, când apăreau şi melcii îndeobşte.

Cam pe vremea recoltatului începea sezonul melcului şi dura până la arătura de toamnă, după care melcul se retrăgea dracu’ ştie unde, cu casa-n spate, şi comitea nu­meroase crime la beţie şi bătăi conjugale şi, dacă nu-i pria hibernatul, furtişaguri, după care melcul agricol învia la vremea praşilei dintâi şi tot aşa...
Melcii familiei Zaharia au procedat întocmai şi, pentru că se tot înmulţeau şi nu o mai scoteau la capăt cu puii de melc, îi mai abandonau pe aceştia prin gări, să dea miliţienilor de lucru şi ulterior căderii regimului, să dea o pâine bună echipelor de filmare canadiene şi nemţeşti care cutreierau orfelinatele româneşti.

Aşadar, în martie 1988, soţii Zaharia au poposit cu trei din cei cinci copii la familia Ionescu, în Str. Liviu Rebreanu. Doi melcuşori erau abandonaţi prin gări. Dar în fami­lia melcilor domnea o nelinişte călă­toare, aşa, cam ca la rândunele pri­măvara, drept pentru care gazdele au sesizat că melcii o să-şi lase copiii pe capul lor şi o s-o ia devale, drept pentru care le-au atras atenţia să nu care cumva... Într-o seară, melcul mascul, numit ulte­rior inculpatul, şi-a luat cei trei melcuţi de mână, i-a lăsat în pizda mă-sii în Gara de Nord să se facă aurolaci, a plecat cu trenul unde o înţărcat mutu iapa, pe la Constanţa. Mama-melc, rămasă la domiciliu, nu s-a sinchisit, aveau să constate procurorii la un moment dat. I s-a rupt adică, iar noi credem că era preocupată să pună nişte coarne suplimentare melcului hoinar, dar treaba lor... La data de 30 aprilie ’88, aşadar, melcul călător a revenit în Capitală, şi-a găsit puii la orfelinat, s-a dus la magazin să cumpere un cuţit cât mai lung şi mai ascuţit, apoi a plecat pe urmele consoartei, care, vedeţi că am ghi­cit, concubina de zor, cam de trei ori pe zi, cu un melc destul de viguros din Călugăreni Giurgiu. A găsit-o pe doamna melc la sor-sa, în comuna 30 Decembrie, şi i-a cerut să-şi refacă familia risipită, dar ea nu şi nu, că tare îmi place cum mă împunge melcul din comuna 30 Decembrie, drept pentru care încornoratul a dat-o afară pe sor-sa din casă şi şi-a tăiat pe îndelete necredincioasa, vătămând-o, dar nu de tot. Ea a scăpat, el nu, cel puţin pentru opt ani jumătate. Nu vreau să ştiu ce s-a întâmplat cu copiii în vremea asta, chiar aşa, mai bine să nu ştim...

---

Faptele despre care vă vorbesc acum s-au petrecut în sânul unei familii de melci cu nimic mai breji decât cei de mai sus. Marian şi Gheor­ghiţa trăiau mizerabil. Câşti­gau prost şi ceea ce câştigau beau, drept pentru care în cinci ani schimbaseră tot atâtea locuinţe. Mult spus locuinţe. Mai curând bordeie, că doar cine caza nişte mizerabili într-o casă normală cu  100-200 de lei pe lună?

Marian câş­tiga puţin, pentru că bea mult, era plătit la pontaj şi dacă nu mergea la slujbă normal e că nici nu primea retribuţie corespun­ză­toare. Gheor­ghiţa nu prea muncea, că era ocupată cu născutul decreţeilor, apucase să facă trei, dintre care pe unul avea să-l omoare, motiv pentru care face şi obiectul poveştii de faţă. Pe lângă că năştea şi creştea copiii, Gheorghiţa avea îndatorirea să primească şi bătaie de la concubin cam de câte ori i se năzărea acestuia.

La 26 iulie 1985, Marian a băut de dimineaţă băuturi beţive cu vecinul său Cioran, după care s-a dus la locul de muncă, dar după ce a ajuns acolo şi-a dat seama că e prea beat să poată munci, drept pentru care s-a întors acasă ca să mai conceapă un copil, că de asta era apt, dar când a ajuns, consoarta Gheorghiţa stătea la taifas cu Cioran, beţivul cu care tocmai se întreţinuse, aşa că l-a dat afară pe vecin din casă şi şi-a luat la omor perechea, cu palmele, apoi cu picioarele, apoi cu uşa de la bufet. Cioran i-a sărit în apărare, cei doi beţivi au rămas să se tăvă­lească-n legea lor, dar Alexandrina şi-a luat pruncul de 2 luni (cel mai mic dintre cei trei copii), l-a învelit într-o pătură, a luat-o de o aripă şi pe fetiţa mijlocie şi tustrei au plecat unde au văzut cu ochii. Aşa au ajuns în Gara de Nord, s-au prelins de-a lungul peronului numărul 1 până către Basarab, unde s-au poticnit de un gard de sârmă, şi acolo ea, Gheorghiţa, şi-a suprimat ultimul născut astupându-i cu mâna căile respiratorii... A băgat pruncul într-un sac, s-a dezbrăcat şi a pus haina concubinului său deasupra, apoi a agăţat sacul într-un cui din gard, unde a şi fost găsit cadavrul după trei zile.

Abia după trei ani făptaşa a fost prinsă şi adusă în faţa judecăţii. Judecătorii au fost miloşi, pentru că au înţeles situaţia îngrozitoare prin care trecuse pruncucigaşa, viaţa de coşmar pe care o dusese ea alături de beţiv. În pofida stării de mare tulburare pe care i-o recunoşteau la momentul săvârşirii faptei, Gheor­ghiţa a fost condamnată la 12 ani de închisoare. În virtutea Decretului de graţiere din iarna lui ’88, ea avea să execute jumătate din pedeapsă.